Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 21 martie 2018

Andrei

Era încălțat cu niște ghete “de oraș”, din piele fină, cu talpă lucioasă, deloc potrivite pentru o plimbare prin zăpadă, darămite pe lacul înghețat. Era întotdeauna bine îmbrăcat, hainele cădeau firesc pe trupul subțire, cumva imaterial...La el am mâncat prima oară pelmeni și șalău în șubă. Era rus cu toate ale rușilor. 
După un prânz copios la gura șemineului, udat de votcă în pahare mici, brumate, scoase pe rând din congelator, ne-am dus să ne plimbăm pe Snagovul înghețat...noi, ăștialalți, cu încălțări groase, de iarnă, el cu ghetele lui de malagambist...făcea giumbușlucuri, luneca pe gheață, cădea și se ridica râzând...lumea ne aparținea, cel puțin lumea acelei după amieze geroase cu soare roșu ce cobora prea iute în noapte.
I-am admirat, odată, la încheietura mâinii, un ceas dreptunghiular, îngust...l-a scos în grabă și mi l-a întins...ți-l dau ție! N-a fost chip să-l refuz!
Așa era Andrei Gheorghe, generos, ascuțit ca un brici, inteligent, spumos, plictisit, morocănos, inventiv, efervescent, năbădăios, vesel și trist fără motiv aparent.
Un om care a trăit la o altă viteză, că-i plăcea viteza!
Un om liber! Și un prieten.

luni, 5 martie 2018

The Shape of Water

The Shape of Water citit în altă cheie, 
sau
Un fel de cronică

Câștigătorul Oscarului nonagenar, The Shape of Water, e un film fațetat, șlefuit, în care fiecare vede ce vrea (și ce poate), de aceea și-a meritat statueta!

Activiștii corectitudinii politice, de care se vorbește atât de mult, au primit un tort uriaș cu de toate (sau o shaorma cu de toate)! Omul alb, rău, misogin, rasist, xenofob, asuprind ce are de asuprit, hărțuirea sexuală a unei angajate de către chiar șeful ei, fata mută (handicap) care încearcă să-și croiască drum în lumea celor feriți de așa năpastă, femeia de culoare, isteață și cu bună cunoaștere a vieții, inimoasă, sufletistă și loială, abuzul conjugal și violența în familie, cu un soț abrutizat de băutură ce frământă fotoliul și telecomanda, în așteptarea nevestei ce pune pâinea zilnică pe masă.

Adversarii corectitudinii politice le-au văzut tot pe astea, dar exact pe dos, drept tot atâtea viclene tertipuri regizoralo-scenaristice de a juca cartea câștigătoare...

Eu, cu naturelul mai romanțios și mai sensibil, m-am întors spre basmul meu favorit, Mica Sirenă, și am simțit miile de cuțite din picioarele dobândite cu atâta greutate și sacrificiu, am revăzut, reinterpretată, povestea Frumoasa și Bestia, am retrăit marile povești de iubire ale omenirii, împreună cu Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, pasagerii Titanicului și cei cărora le place muzica lui Brahms.

Iubitorii de SF au avut, și ei, porția lor de delectare, cercetând amănunțit omul amfibie și contorizându-i riguros luminițele colorate de pe spinare, solzii lunecoși și privirea umedă, un E.T cu degete prelungi, musai verzi-albăstrui.

Credincioșii l-au văzut pe Dumnezeu, cel care învie din morți, despică apele și face imposibilul posibil, cu condiția să crezi în el, nesmintit!

Să nu-i uităm pe cei fascinați de teoria conspirației, pentru că tot filmul e o conspirație de la cap la coadă, un secret bine ferit de ochii muritorilor în apele verzui, gelatinoase, din interiorul containerului.
De guvernul SUA, bineînțeles!

Melomanii au plutit în apele sonore, delicate și neașteptate, măiastru orchestrate de Alexandre Desplat, cunoscut nouă de când cu Amèlie...

Aș putea continua...pentru mine, un film care merită văzut și care, în ciuda criticilor, își merită statueta! Pentru că toți luăm forma vasului în care suntem turnați, dacă nu alegem să-l facem țăndări.

marți, 13 februarie 2018

Poșeta pentru Unico Vero




Nu știu alții cum sunt, dar eu îmi cumpăr haine, încălțări, mănuși, pălării sau genți pentru a le purta undeva anume! Așa au poposit în dulap, cu gândul la plaja nesfârșită a Vadului, rochia albastră de in, cizmele de cauciuc kaki pentru livada cu ierburi înalte de la Bradu, mitenele de vulpe argintie pentru vacanța de schi la Megève...
Când am văzut poșeta asta, am știut că o voi cumpăra pentru Unico Vero, restaurantul nostru favorit, cantina, cum îi mai zicem...și m-a lovit un dor de vara coaptă pe terasa pitită între vrejii de iederă și glicină, de cerul turcoaz decupat net de ziduri, de paharul de rosé înfrățit cu măslinele și focaccia cu rozmarin, de parfumul mânătărcilor trase în unt, de zâmbetul lui Sam unduind printre mese, cu brațele încărcate de farfurii, de clinchetul de castagnete al tacâmurilor, de râsul ațâțat al blondei din colț...
Nu e pizzerie, dar se mănâncă cea mai bună pizza siciliană din oraș, nu are specific pescăresc dar face o zuppa di pesce e frutti di mare de excepție, atât de generoasă încât n-am reușit niciodată să mănânc o porție întreagă, nu revendică nimic în ierarhia complexă și, uneori, năstrușnică, a localurilor urbei, ci vrea să fie, nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce e, o mică enclavă a cartierului romantic, bătut odinioară la pas de toată scriitorimea interbelică, un loc în care toți mesenii se cunosc între ei și se salută, visători, în duminicile leneșe, pe deasupra unei farfurii aburinde de pasta ai faggioli.
Acest text nu e o reclamă pentru Unico Vero, ci o declarație de dragoste nu doar gastronomică, și, nu în ultimul rând, o justificare pentru ultima mea achiziție, poșeta năzdrăvană ce-și va lua locul alături de suratele ei, așteptând un popas culinar pe strada Viitorului.

vineri, 2 iunie 2017

Mâncare de mazăre cu mărar

 În parcarea din fața Pieței Gemeni își face veacul un bătrânel cu aer de lup de mare relocat pe continent...e subțire ca o coardă, bărbos, sfătos...dă indicații elaborate șoferilor ce se parchează, cu o voce ascuțită, categorică...IA STÂNGA TOTAL! MERGE, MERGE, MERGE, MERGE! DREAAAAPTAAAA! 
Când vede că șoferul nu-l ascultă, își ițește capul cu păr vâlvoi în dreptul geamului neisprăvitului conducător auto și îl ceartă cu clăbuci în colțurile gurii.
N-am înțeles niciodată această românească dorință a bărbaților nației de a-și dirija semenii prin parcări, curți, refugii, deși am văzut adeseori fenomenul...șoferul e redus la statutul de handicapat, începe să încurce stânga cu dreapta, răsucește neconvingător volanul sub ochii mustrători și ușor disprețuitori ai specialistului pedestru...
Eu am făcut o înțelegere cu bătrânelul...primește 5 lei dacă tace mâlc, se ține la distanță și nu interferează în nici un fel cu manevrele mele automobilistice...ne ținem amândoi de cuvânt, și treaba merge strună! Azi s-a apropiat de portieră, i-am dat banii și m-a întrebat pe un ton șoptit...ați citit Sorell și fii? Am ignorat elegant pluralul, am dat din cap afirmativ și mi-am dus spre casă mazărea boabe, verde, crudă...vreau să fac mâncare de mazăre cu mărar...:)

joi, 18 mai 2017

Anul 2013 să se ducă unde a înțărcat mutu iapa!

Știu că vă bag în ceață, dar am găsit, într-o conversație privată, un text dintre anii 2013-2014, și m-am gândit să-l pun aici, să nu se piardă...:)

2013 să se ducă unde a înțărcat mutu iapa!

Am uns tartinele cu foie gras și le-am pus câte un moț de dulceață de ceapă...am îngrămădit mușuroaie de icre negre pe feliile subțiri de pâine...nu ca la ultima petrecere la care am fost, unde erau două, trei bobițe înotând într-o mare de unt, ca să nu zică oamenii că n-au servit caviar....icrele de Manciuria au vârfuit un bol micuț de cristal, după ce am mancat jumătate de borcan...ce vreți, sunt preferatele mele....

Am răsucit jambon de Serrano pe grisine, am desfăcut brânzeturile din hârtiile lor foșnitoare, să le las să odihnească o oră în penumbra răcoroasă a cămării...am rânduit cu dragoste paharele svelte de cristal pe tava de argint, în așteptarea spumoasă și foșnitoare a șampaniei...
Am aruncat o privire mustrătoare plebeelor sarmale ce se rumenesc în cuptor....m-am întreținut grațios în franceză cu cocoșul scăldat în bourgogne....am verificat trufa trufașă de ciocolată neagră...gata !

Acum pot să mă pun pe plâns....că an rău ca ăsta n-am avut de când mama m-a făcut!
M-au năpădit toate relele, mi-au murit oameni dragi și foarte dragi, mi s-au spart conductele de apă și m-au inundat necazurile....am umblat două luni cu Inspecția Tehnică a mașinii expirata, mi s-au tocit plăcuțele de frână în ajunul Crăciunului, mi-am pierdut o brățară scumpă la care țineam ca la ochii din cap, m-a părăsit somnul, mi-am pierdut cea mai bună prietenă, scurt și neconcludent, intr-o buză de neînțelegere, am tăiat nucul de la lac, mi s-au terminat lemnele pentru șemineu și pas sa-ți mai aducă cineva altele până după Sfântu Ion....

Da nu vreau să mă gândesc la nimic....vin musafirii, pentru o petrecere de an nou în pijamale, la gura sobei, poate cu putină muzică, povesti, vin, șampanie....cu tristețe permisă...fără pocnitori, artificii, petarde...

Anu ăsta să se ducă unde a înțărcat mutu iapa .... Iar voi să vă duceți pe unde aveți de dus, petrecut, băut, povestit, iubit, cântat, dănțuit...și să vină ălalaltu...ăla nou...că măcar nu știm nimic despre el....

La mulți ani....

Honey, I'm home!




Am aterizat la București, vă mulțumim că ați zburat cu Air France...vocea stewardesei mlădiază cuvintele, întâi armonios, în franceză, pe urmă poticnit și aproape neinteligibil, în engleză...avionul rulează pe pistă în taxi mood, suntem încă departe de cordonul ombilical ce ne va scoate în aerogară...oamenii își desfac centurile, se ridică în picioare, încep să deschidă compartimentele pentru bagaje...cam ca în RATA de Slobozia...seat down! SEAT DOWN AND KEEP YOUR SEATBELTS FASTENED!
Stewardesa își pierde dulceața din glas, cuvintele sună metalic, își părăsește microfonul și începe să alerge pe culoarul dintre scaune, punând oamenii la loc și închizând cu zgomot sec capacele de deasupra capetelor lor...în sfârșit, avionul se oprește de tot.

Toți pasageri se ridică în picioare, se îngrămădesc unii peste alții pe coridorul strâmt, un bărbat cu un tatuaj elaborat pe antebrațul stâng îi scapă în cap o sacoșă cu cumpărături din aeroport unui domn cărunt din fața lui, un copil mic începe să urle ca din gură de șarpe înspre coada avionului, oamenii se încalecă, se înghiontesc, se freacă unii de alții, după care rămân supendați, înțepeniți în poziții grotești, ca un tablou vivant, până la deschiderea ușilor, când începe o altă luptă, care să iasă primul din încleștarea scaunelor...

Ies afară din aeroport și mă îndrept spre un taxi ce așteaptă, primul în linie, clienți...aveți aer condiționat? Am, dar nu-i dau drumu, că consumă! Povestea se repetă și la celelalte două din spate...într-un târziu, găsesc un șofer cu ochelari cu ramă aurie, cu aer de profesor universitar, cu geamurile mașinii închise...înăuntru e răcoare, aerul condiționat e în funcțiune, îmi pune bagajul în spate, închide ușa glisantă și întreabă, politicos...pe unde vreți s-o luăm, prin Piața Victoriei sau pe Dorobanți?...

M-am întors acasă...în tara pe care, dacă n-ar fi existat, nimeni n-ar fi avut atâta imaginație să o inventeze!

luni, 10 aprilie 2017

Discuții cu gem

Aranjam un raft în bucătărie...printre lucruri, un bol cilindric de ceramică albă, lăptoasă, cu capac, pe care scrie Biscuiți...mi-am adus aminte de tata...proaspăt student la Filologie la Cluj, venit de la țară, intrase într-o cofetărie și, în grabă, tulburat și emoționat în fața galantarelor pline de confeturi cu nume complicate, din care nu gustase niciodată, a citit pe o cutie roză Discuții cu gem, în loc de Biscuiți cu gem...A ieșit din cofetărie răsucind în minte, în fel și chip, întrebarea, oare cum o fi aia, discuții cu gem? De discuții auzise și citise...de biscuiți niciodată!