Faceți căutări pe acest blog

duminică, 31 iulie 2016

Ciolan cu fasole

 

Avem musafiri...prieteni dragi și vechi din Sibiu...hotărâm, curajos și, totodată, aberant, un meniu de miez de iarnă...gușă fiartă cu boia, cârnați afumați, slănină, cotlet afumat, tobă, caș tânăr, cu mărgele de aer în el, telemea proaspătă de oaie, cașcaval afumat, roșii și castraveți din grădină, ceapă roșie, palincă...asta, așa, de început...:)
Pe urmă, ca să ne răcorim, ciorbă cu tarhon și afumătură, ardei iuți de tot, ciolane ce se desfac indecent de pe oase, iahnie de fasole, cârnați prăjiți în tigaia de fontă, castraveți murați acum vreo 5 zile, îngropați în munți de gheață...ensuite,  un pandișpan cu caise și smântână, o charlotte cu afine așternută pe un aluat biscuit, înghețată de vanilie și harbuz de la gheață, cu miez roșu de dulce ce-i...
Afară sunt 30 de grade, în casa veche, cu pereți de un metru grosime, răcoarea păstrează proaspete fețele comesenilor și florile din glastre.
Sosesc pe rând...eu primesc sticle de vin, mama cutii de ciocolată și flori...:)
Râdem, vorbim de pokemoni, Schatzy e mândrul posesor al unui Pikachu și a 15 Rattata...Luky și Duțu ne declară nebuni, identificăm un pokemon pe strada Bâlea, copiii îl vor cu orice preț...grădina doarme în soare, cu nasturi de trandafiri înfloriți la butonierele vestei, Ursu latră, din când în când, plictisit, peste sat se ridică aburul vegetației și fumul grătarelor, țiganii din colț își învârt caii în bătătură și dau muzica mai tare...
Cafeaua ne trezește din toropeală...musafirii pleacă visători...
Eu încerc să detectez linia munților, tremurată de vipie...mama mea eroină continuă să se agite, îndeasă vasele ospătului în burta încăpătoare a mașinii de spălat, dă de mâncare Cerberului, distribuie în cutii resturile festinului, le pune în frigidere...râde, fericită...Corina s-a retras în răcoarea albă, aseptică, a camerei ei...eu scriu...

Prea târziu

 
E înecat în ceață portul
Pe umeri îmi atârnă iarna
De vrei să nu se strice totul,
Intră, zâmbește, scoate-ți haina

Îmi spui că vei pleca departe
Eu te privesc ca o zăludă
Mi-e inima cât pumnul strânsă
Și-mi strâng la piept iubirea udă

În patul răvășit de șoapte
Rămâne un cercel stingher
Smuls, din greșeală, peste noapte
Senin în gheara lui de cer

Mai faci un pas, mai spui o dată,
Te-ndrepți spre fața mea brăzdată
De lacrimile care curg...

Îmi spui că vrei în lumea mare
Eu te privesc, tu n-ai răbdare
Te-ntorci să pleci, cu ochiul rău
Eu îl blestem pe Dumnezeu
Că mi te-a dat, că mi te-a luat...
Păcat...

De vrei să vii o altă dată
Ai să găsești o altă poartă
Un domn mărunt și nevricos

Și restul...chiar e de prisos.

Snagov, 2013

Supusă

 
Aș vrea să te întâlnesc într-o zi
Am scris vreo sută de poezii
În așteptarea acestei uniri
Între miri

Te închipui prelung, brun, frumos
Chiar de-mi întorci viața pe dos
Vreau să-mi aduci bucurii
De-ai să vii...

Mi-am pus în gând, astă dată
Să te las pe tine să vorbești
Nu vreau să vezi că sunt desteaptă
Necoaptă...

Am să gătesc pui cu lamaie
Împănat
E un succes garantat
Nu vreau nimic ratat...

Te voi mângâia cu mâini reci
Te voi conduce pe poteci
Doar de mine stiute
Și de ciute...

Te voi lăsa să vorbesti mult
Să-ți arăt că știu să ascult
Chiar de spui inepții, 
N-ai să știi...

Va fi greu pentru restul de viață
Să mă prefac la nesfarșit
Că tu m-ai ghicit..

O să fac față...

Snagov, 2013

sâmbătă, 30 iulie 2016

Luni

 
Încă o zi de luni
Toți se pornesc ca niște nebuni
Să chinuie internetul
Să se întâlnească cu prefectul
Să vândă pielea ursului din pădure
Să rectifice bugetul

Aburii pierdutei duminici se risipesc 
Oamenii își drămuiesc
Răbdarea, asteptarea, istovirea, mâncarea
Până la urmatoarea

Fetele iși pun hainele cu sclipici în cui
Se pornesc haihui 
Să găsească un job mai bun,
Pentru că, de servici, slujbă, loc de muncă
Nu mai vorbeste nimeni
Doar dacă-i nebun

Rentierii resimt ziua de luni
Ca pe o sfidare, bucurie, împăcare, relaxare
Se gândesc serios să dea fuga la mare
Privesc buletinul de stiri cu înfrigurare
Ce torpoare

Mă întreb dacă și pentru privighetoare
Ziua de luni e mai apăsătoare
Dacă-i afectează în vreun fel viersul
Dacă e mai innorat universul
Dacă și pentru necuvântătoare
E mai greu mersul

Werewolf

Am atâta nevoie de comunicare
Încât am ajuns să vorbesc cu paznicul din parcare
Să-l întreb de copii, ce-a făcut de mâncare
Și ce-l doare

Sunt atât de străină, aproape nebună,
Azi-mâine mă-ntind ca să urlu la lună
Și văd cum frumoasele mele picioare
Se transformă în gheare...

Am atata nevoie de lume în jur
Încât am început să merg la mall
Să dau ocol 
Tarabelor încărcate
Cu vise furate

E atât de noapte când e noapte
Încât, mă credeți sau nu
Am început să dau drumu
Televizoarelor de la etaj
S-aud șoapte

E atât de rău fără tine
Încât, oricine vine,
Indiferent de fapte 
Nu ajunge la mine...

E atât de urât și de rău pe pământ
O mare de smoală îmi curge în gând
Încât mi-e și teamă să-ți spun, surâzând,
Pe curând...

Aș vrea să nu mai am nevoie de tine
Aș vrea sa te scot totdeauna din mine
Și atunci mă pornesc pe câmpiile line
Cu alte feline...

Snagov, 2013
 pornesc pe campiile line
Cu alte feline...

Bârfe

 
A început cam așa
Cineva i-a spus altcuiva
Că știe precis
Despre cutarică
Că nu mă are la lingurică

A continuat firesc,
Nebunesc, funambulesc
Cu telefoane incinse
Între cucoane aprinse
Ce-și spuneau una alteia
Draga mea
Am auzit și eu că-i așa!

Că l-au vazut cu ochii lor, precis
Că doar nu era vis
Când a coborât din trăsură,
M-a sărutat lung pe ochi si pe gură,
Mi-a întins un buchet de răsură
Și o tablă de ciocolată...
Să-mi sară ochii de te mint , fată!

Alta m-a văzut intrand la el in bloc,
Nu, dragă,  că asta-i prea de tot !
Dintre toate fetele de familie buna
I-a cașunat pe mine , o nebună...
Nici macar nu-i mare lucru de ea...
Doi ochi imenși într-o claie de păr de catifea
I-o fi facut farmece, soro
Ce altceva ?

Doua vorbe le spun detractorilor mei
Pigmei
Vă iubesc fară nici o greutate
Datorită vouă am avut de toate
Iubire, mister, bucurie, palate
M-ați transformat, din fata din colț,
În femeia fatală plină de pacate

Ce netoate...

vineri, 29 iulie 2016

Gri..

M-am trezit într-o zi oarecare
M-am uitat împrejur, si..stupoare
Totul era golit de culoare
De ce, oare?

M-am gândit mai întâi că visez
Așa spunea faimosul vienez
Că visele ce curg din nori
N-au culori

Că trebuie sa fii paranoic sau beat,
Sau un geniu de necontestat
Ca să visezi in culoare 
Frematatoare

Neștiindu-mă nici una, nici alta
Am deschis dulapul cu înfrigurare
Flamandă de culoare
Unde-i rochia roșie, oare?

O cumparasem la Paris într-o deplasare
Si n-am purtat-o niciodata, va jur,
Deși era din velur
Cu broderii marunte de soare
Sclipitoare

Dulapul meu era cenușiu,
În inima mea totul era pustiu
Tu plecaseși de mult...
Si, precis, din eroare,
Ai luat in bagaj tot ce avea culoare...

Snagov, 2011
 

Ciorbă de fasole (cu boboane)

Stătea încruntată, cu picioarele ghemuite sub fund și coatele grăsuțe sprijinite de tăblia mesei de bucătărie... fruntea bombată și neobișnuit de înaltă se încrețea fugar... nu scotea o vorbă și privea amărâtă, învârtind alene lingura în supa de pui...

Mă prevenise mai devreme mama că, de azi înainte, va veni să stea cu noi sora mea mai mică, Gabriela, care locuise până atunci cu bunicii din partea mamei într-un sat pierdut între dealurile de la Copșa Mică.
O priveam de peste masă cu un amestec de curiozitate și ciudă... ședea ca un Buddha mic și îndesat, cu o căiță croșetată din ață albastră, trasă peste cârlionții blonzi...cu buza de sus ușor asudată de aburii supei...
"io nu mânc zamă de asta" a șoptit dintr-o dată... așa de încet încât nici nu știam de am auzit bine sau era doar o părere... și pe obraji au început să-i curgă boabe mari de lacrimi direct în farfurie.

"Ce-i, Gabi, nu-ți place supa de pui?" întreabă mama, neliniștită.
"Nu !" zvâcnește Gabi.
"De ce?"
"Io nu mânc zamă de să vede fundu la blid !" 
Mama... descumpănită... "da ce să-ți dea mama să mănânci?"
"Zamă de boboane"...

Mititei, bere, covrigi, Chopin și Tom Ford...

 

M-am trezit mult mai târziu decât de obicei, pentru că m-am culcat foarte târziu...am pus mâna pe telefon s-o sun pe Corina, căreia îi spusesem că plecăm la 8-8:30...era deja 8:30, iar eu nu eram spălată, îmbrăcată, nici măcar cu cafeaua băută sau bagajele făcute...plecăm pe la 9:30, îi zic...ia-mi covrigi cu mac de la simigeria din colț, zice...covrigii cu mac, pariurile sportive și Instagram, marile plăceri ale Corinei...aerul condiționat, cel mai mare dușman...uit de covrigi, ne întoarcem, luăm, plecăm...ezit un pic între ieșirea pe autostradă prin Militari și cea pe centură, prin nordul capitalei, după care aleg varianta mai familiară mie, nordul...pierdem vreo oră pe centură, se lucrează, vor să facă patru benzi din două, poveste veche de 26 de ani și încă neîmplinită, ieșim pe autostrada de Pitești...negociem la sânge intervalele de aer condiționat și cele fără, ne liniștim când ajungem pe Dealul Negru...din boxele mașinii picură Chopin, suntem învăluite în verdele livezilor și al copacilor ce chenăruiesc șoseaua...sunt atentă la drum, apăs accelerația din când în când, ca în joacă, revin cuminte...vrei mici de Dedulești, întreb...ochii Corinei se rotunjesc, conturul feței se îndulcește și râde cu toată gura, irezistibil...VREAU! Oprim într-o rână, comandăm câte doi mici și bere, cu alcool pentru ea, fără pentru șofer, ne așezăm la o masă...alături, doi bărbați întind câte un mic zemos în muștar, unul din ei, cu o burtă imensă, la vedere, și tricoul rulat deasupra ei, confiscă atenția Corinei...ne întoarcem la farfuriile noastre...deasupra tuturor plutește fumul grătarelor...scot parfumul meu Tom Ford Neroli Portofino, în încercarea de a alunga mirosul usturoiat al cărnurilor fripte pe cărbunii încinși, cumpărăm două sfori de covrigi pentru mama și ne reîntoarcem în liniștea mașinii...intrăm pe valea Oltului...Oltul e verde ca și pădurile din jur, ce se oglindesc în el...Corina ronțăie visătoare un covrig desprins de pe sfoară și privește pe geam, Chopin picură din boxe, eu pierd bătălia și renunț să mai pornesc aerul condiționat...șoseaua se răsucește în fața noastră, sub povara șirului nesfârșit de mașini...
Într-un târziu, ajungem acasă la mama...
Unde lucrurile curg altfel, în grădina fermecată, și mama scoate din cămări și răcitoare minunățiile pregătite cu gândul la venirea noastră...

joi, 28 iulie 2016

Uneori...

 
Uneori vine cineva și-ți ia toate poverile de pe umeri, te întreabă ce înghețată vrei, dacă și ce ai mâncat, dacă și cât ai dormit, dacă vrei să-ți gătească ceva diseară sau vrei să ieșiți pe o terasă...uneori apare o mână întinsă, doar aparent, de nicăieri, care te mângâie, îți șterge o lacrimă, dacă, cumva, ai făcut prostia să verși vreuna, și-ți spune, sunt aici, nu ești singură...poți să dormi...rămân eu de veghe...

Nu în noaptea asta...

 

In noaptea asta sunt fata de zi
Asa cum ma stii
Cu perle prelinse din lobul urechii,
Cu manusi de chevreau...
Una peste alta, o doamna misto...

Nu e visul vostru de barbati,
Sa ingemanati în una,
Femeia, copila, hetaira, nebuna,
Cea care va serveste a point friptura?

In noaptea asta sunt cea  pe care n-o stii
Exigenta, atenta, pedanta, pempanta 
Si totusi, 
Fata ce ti-a scris in alta zi...

Folk You

 

Cobor grăbită pe strada principală a Vămii, strecurându-mă prin suvoiul brownian de lume. Sunt în întârziere. Îi promisesem lui Marius că ajung pe la 8 și adormisem în camera de hotel, toropită de cele șase ore de albastru de la Popasul Pescarilor, de nenumăratele platouri cu icre de știucă, hamsii, zargani, stavrizi, calcani ce nu încetau să fie aduse la masă de neobosita Saveta, de Chablis-ul ce curgea în valuri înghețate în paharele niciodată goale, de verva comesenilor...uimită de starea de bine ce-mi ocupa ființa, atât de intensă încât îmi venea să-i strâng în brațe pe toți cei ce-mi ieșeau în cale.
De departe, ecranele uriașe ale scenei decupează cerul înserat cu figura inconfundabilă a lui Florian Pittiș...o mare de oameni așezați pe nisip unduiește în acordurile Omului cu Șobolani.
Trec de cerberii de la intrarea artiștilor și ajung la cortul alb din spatele scenei. Marius mă întâmpină și mă strânge în brațe de parcă nu ne despărțiserăm de doar două ore, îmi pune un pahar de vin în mână și-mi șoptește ce bine că ai venit...Dorina se învârte ca o zvârlugă, cu un zâmbet larg pe fața de etern copil, Rodica Mandache spune că-i e frig, o înfășor în șalul meu, trec mai departe, mă sărut cu Țăndărică și depănăm povești de Carioca, George Mihăiță stă cuminte pe o bancă privind visător la vânzoleala noastră...
Maniii! Mani Neuman, cu părul căzut în ochi, silueta gracilă de veșnic adolescent și vioara în mână, se pregătește să urce pe scenă...mă privește fără să-i vină să creadă...nu ne mai văzusem de mult...
Patrizia râde cu toată gura, răsucindu-și cu vioiciune capul de la un interlocutor la altul...
Sosesc Zsolt cu Daniela și, într-un târziu, Adrian Oianu, cu eterna lui șapcă NY... gata, suntem toți!
Mă așez pe nisip, într-un colț...îmi aprind o țigară, sorb câte o gură de vin și mă las inundată de spiritul acestui loc, înconjurată de oameni dragi și învăluită în muzică ca într-un uriaș chandail...
Pe scenă, trupa Taxi...
Folk You, 2016...mulțumesc, Marius...

miercuri, 27 iulie 2016

Goală

Plaja era pustie...
Femeia și-a desfăcut sandalele din picioare și a pășit pe nisipul fierbinte...unghiile corail, atent conturate, scufundate în pulberea fină, și-au pierdut strălucirea...
Bărbatul o urma cumva nemulțumit, înciudat...marea tăcea, nu-i ajuta cu nimic, nici măcar cu un val răzleț încununat de spume mici...
Veniseră să se împace sau să se despartă, și au ales marea, prima lor mare întâlnire...femeia și-a lunecat în sus rochia albă, amplă, care s-a ghemuit cuminte pe nisip, așteptându-și stăpâna goală...au intrat în apă...era bine în apă...lacrimile s-au dizolvat, odată cu rimelul, părul s-a răsfirat coroană, soarele s-a jucat cu el o clipă după care, plictisit, s-a prelins mai departe peste toți și toate...
Și-au propus să înoate până acolo unde apa devine albastră profund, fără urme de lapte, dar, pe măsură ce înaintau, granița dintre apa lăptoasă și cea de cobalt se îndepărta...fiecare lupta singur, deplin autonom, fără să întoarcă capul, să atingă apele adânci, mai reci și curate, ca o promisiune...
Curenții perfizi i-au supt și i-au purtat departe de rochia de in egiptean, singurul reper alb, mic acum, neimportant...
S-au întors la mal, obosiți, mai grei...n-au scos o vorbă...n-au hotărât nimic...
Diseară mergem la cherhana, nu-i așa?
Mi-au zis că aduc zargan cu oase fosforescente și carne albă, puțină, dulce...
Și bem vin alb, sec...
Și bărbatul a răspuns, da!

marți, 26 iulie 2016

Despre Vama Veche cu dragoste

 
O noapte și o zi...

Ziua de azi a debutat cu ieri, când am fost convocată, târziu în noapte, la Poesia by Patrizia să analizăm la cald Folk You 2016, să tragem concluzii și să terminăm Chablis-ul de peste weekend...
Azi m-am repezit la prima oră la coafor, pentru că părul meu lung, des și rebel a absorbit toată apa Mării Negre și era de nedescâlcit...la coafor a sunat femeia mea de menaj, care stătea în fața porții, pentru că își uitase cheile...i-am dat instrucțiuni cum să ajungă la coafor, am luat-o în mașină, am făcut cumpărături fascinante cum ar fi apă demineralizată pentru fierul de călcat, pungi pentru gunoi și granule Mr Proper, am lăsat-o acasă cu prețioasele achiziții, am mers pe șantier, m-a oprit poliția pentru că nu am număr pe botul mașinii, l-am pierdut prin hârtoapele de la Vadu, acum e un carton pe care băieții de la spălătoria auto au scris cu carioca mov și cu talent numărul...

Următorul popas, sediul poliției din Pipera...la intrare, o potcoavă spectaculoasă de sticlă mată în dosul căreia ar fi trebuit să stea o funcționară care să dea informații despre rostul ghișeelor ce se întind de-a dreapta și stânga, ornate cu cozi de oameni transpirați...zeci...sute...
Nu era nici o funcționară, blatul de sticlă era prăfuit și plin de amprentele involuntare ale celor ce s-au sprijinit o clipă, vedeam doar spatele costeliv al unei fete ce se așezase să-și tragă sufletul și să-și citească ultimele mesaje de pe feisbuc...
Intr-un final, am găsit un alt ghișeu de informații, m-am așezat la o coadă, împreună cu alți fraieri disciplinați, în timp ce mulți descurcăreți întrebau direct ce-i interesa și plecau mulțumiți.
Am aflat ce acte îmi trebuie ca să obțin numere noi în locul celor pierdute, am plecat, am intrat în șuvoiul fierbinte de mașini de pe Barbu Văcărescu, am ajuns acasă, mi-am sunat contabila și, cu ultimele puteri, i-am spus ce acte sunt necesare pentru blestemata tablă ce pune număr și identitate mașinilor...se va duce ea...diseară, Unico Vero și Corina...

O zi...la o zi distanță de Vama Veche...de care mi-e dor...

sâmbătă, 23 iulie 2016

Feți Frumoșii feisbucului


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, o fată care şi-a pus o poză de profil pe Facebook…. şi era aşa de frumoasă… palidă, cu gene lungi, străjuind franjuri apele nebănuite ale ochilor, cu linia fină a obrajilor îngemănându-se delicat în încheietura bărbiei… o încântare…. de îndată, toată lumea a vrut să-i fie prietenă… să-i vorbească… să împărtăşească… să înţeleagă şi să vindece această melancolie ce părea fără leac…. şi s-au pornit feţi-frumoşii Facebookului în cruciadă… au uitat de Graal şi de fasolea ce bolborosea promiţător pe aragaz… şi-au dat întâlnire cu Frumoasa-delicată-din-pădurea-adormită… şi-au călcat în picioare principiile virtuale şi pe cele de carne… şi, într-un final apoteotic, au întâlnit-o…. era exact ca în poza de profil… palidă… lingavă… tăcută…. cu o viaţă grea… cu o chirie neplătită de vreo trei luni la garsoniera din Berceni… cu o lăcomie copilăroasă şi înduioşătoare pentru tot ce strălucea şi mirosea frumos… cu un apetit stenic, de neoprit… s-au jucat o clipă cu părul de păcură, greu… i-au mai pus vreo două-trei întrebări… au scos-o la local… i-au cumpărat un fresh de grapefruit, că nu-i place de portocale… şi s-au întors frumuşel în paginile virtuale… n-au mai căutat-o niciodată… nostalgici, dar determinaţi… însă de ieri… parcă… parcă… au văzut o fată cu părul blond ca mierea… cu un nu ştiu ce în privirea albastră… cu două gropiţe ghiduşe la comisura buzelor… şi au simţit din nou nevoia să protejeze… să apere… să înţeleagă… să descifreze… aceşti frumoşi eterni ai cavalcadelor romanţioase… şi virtuale…

Vama Veche

 
Eu nu cunosc "spiritul" și sufletul acestui loc...chiar deloc...n-am fost niciodată, adolescentă sau studentă fiind, la mare la Vama Veche...nici măcar la 2 Mai!
La 2 Mai am fost doar o dată, într-o "săptămână de miere", am stat în gazdă la o femeie, într-o casă joasă, văruită în alb, cu un duș improvizat în fundul curții, unde începea marea...am  mâncat hamsii prăjite, pe care ni le aducea, cu găleata, încă vii, un băiat negricios, desculț, îmbrăcat cu un tricou în dungi, decolorat de soare...am mai mâncat castroane uriașe de salată de roșii cu roșii din grădina gazdei noastre, dulci și parfumate...și harbuz auriu, ținut la gheață...și am băut vin alb, sec, seara, în curticica boltită de viță de vie a lui Radu Cosașu, vie de povești...
Cum spuneam, nu cunosc Vama Veche, deci nu am cum face un studiu comparativ, dar aseară m-am simțit pierdută și n-am înțeles nimic din ce-i aduce pe oameni în locul ăsta, cu excepția mării care respiră ca un animal uriaș la doi pași de toți și de toate...
Construcții halucinante, lemnul amestecat haotic cu piatra, chalet-uri elvețiene reinterpretate, culori cacofonice, muzici asemenea, o mare foșgăindă de suflete ondulând în și dinspre plajă, rasta, henna, șalvari, shaorma, clătite cu dulceață, porumb fiert, bere, granita, trupuri încinse, fete grase, slabe sau potrivite, alcool, terase luminate psihedelic...zgomot...praf...
De dimineață, soarele se scoală nepăsător și trufaș din apă, privind la plaja înțesată de hârtii, sticle de bere, pahare de plastic, ghemotoace umane răzbite de băutură ghemuite în nisip și gunoaie din cele mai felurite...Boleroul lui Ravel se prelinge La Stuf, o fată fumează cu privirea pierdută, caut și nu găsesc o cafea cât de cât decentă...
Marea mea e în altă parte...

vineri, 22 iulie 2016

Țața virtuală


Acest tip de țață e caracterizat, ca la orice țață care se respectă, de hiperaciditate gastrică și balonări frecvente, indispoziții digestive cu efecte imediate în reacțiile de pe FB…. E, îndeobște, de sex feminin, dar nu neapărat….E prețioasă, semidoctă, jovială până la bătutul pe burtă, are schimbări dese de umori și e plină de pilde….

Terenul pe care nu trebuie să ajungi niciodată, dar absolut niciodată împreună cu ea, este cel al vulgarității… al lui “ba pe a mă-tii”… Odată ajunsă acolo, nu mai poate fi oprită de nimeni și de nimic! Dezlănțuită ca o gorgonă, despletită și cu spume la gură, te spurcă virtual din orice poziție, de nu te mai spală nicio rețea de socializare…

Făptura în cauză e, firește, o fire milostivă, dă like-uri la poze cu cățeluși abandonați sau cu copilași cărora le-a promis tăticu’ că-i duce la Disney Land dacă strâng un milion de… like uri!

Are rețete de prișnițe miraculoase pentru toate bolile pământului, e convinsă că mai marii lumii dețin secretul tratamentului cancerului, dar nu vor să-l dezvăluie omenirii pentru că strică interesele concernelor de medicamente, începe în fiecare zi de luni câte o cură de slăbire pe care o duce, stoic și drastic, până în fața primului galantar cu prăjituri…

Citește Formula As, deplânge închiderea postului OTV, dar se consolează cu celelalte posturi care se străduie, cu mari șanse de reușită, să ocupe locul rămas liber…

Semnează petiții pentru eliberarea lui Becali, ține toate posturile, știe totul despre viața Mihaelei Rădulescu și a Danielei Crudu de la o prietenă care are o prietenă care-i intimă cu ele…

Poartă pantofi ortopedici, comozi, pentru că, în covârșitoare proporție, are monturi la picioare…

Dar, cel mai important, și, mă tem, cel mai grav, are cont pe FB și-l folosește din plin în sensul celor de mai sus.

 

joi, 21 iulie 2016

Cum am omorât-o pe Bianca


Bucătăria mică, ușor întunecoasă, era luminată spectral de dreptunghiul albăstrui al laptop-ului. Femeia ezita, lunecând cu săgeata în sus și în jos pe enunțul implacabil de pe FB… “Dezactivare cont “… Din poză privea languros, cu sclipiri jucăușe în ochii verzi, migdalați, cealaltă… frumoasă… tânără… sveltă… Bianca… alter ego-ul ei virtual… femeia pe care singură o inventase, acum vreo trei ani, furând pozele unei amice plecată de mult în Australia și lipindu-le iscusit unei povești de succes….o fată frumoasă, tânără, deșteaptă, sensibilă, poetesă de ocazie, amazoană pe motociclete și cai….sălășluind la malul mării, într-o casă pătrată, albă, oferită în dar de iubitul ei, Vadim… iubitul ei pe care nu-l iubea… mereu plecat cu afaceri, mereu ocupat, mereu cu gândurile împrăștiate în alte zări…

Totul începuse dintr-o joacă a nefericirii, a neîmplinirii… orașul strâmt de provincie, îngrămădit între dealurile tocite de vreme, cu străzi puține, soțul grăbit și stângaci în rarele nopți cu iubire, copiii crescuți dintr-odată și răspândiți în viețile lor, inevitabilele prânzuri de duminică la socri, cu pulpe de pui înotând într-un sos maroniu, și șarlota de ciocolată cumpărată de la cofetăria din colț, fusta gogoșar din șantung auriu, ce n-o mai încăpea de la Revelionul trecut, slujba sălcie de birou…

Și atunci, a apărut Bianca… adică a inventat-o pe Bianca… pe FB… și Bianca, cu păr lung de smoală și fața smeadă, netedă, luminată de ochi oblici, verzi-aurii, a devenit răsfățata spațiului virtual… toți bărbații doreau să și-o facă prietenă… toate femeile o invidiau… și-a făcut prieteni mulți, mulți… le povestea câte-n lună și-n stele… pleca cu ei pe șaua motocicletei în nebunești aventuri, frigea pastrama într-un luminiș de pădure, asculta picurul nocturnei lui Chopin, scurs cristalin din boxele laptop-ului complice, se îndrăgostea în fiecare zi de câte unul din frumoșii nebuni ai rețelelor de socializare, le dădea întâlniri la care nu apărea niciodată, îi asista competent, pe mess, în toate problemele lor de viață… și nu mai era singură…

Până-ntr-o zi… când unul din cavalerii virtuali a sunat la ușa apartamentului… a deschis… în fața ei, un personaj jegărit, cu o barbă nerasă de vreo trei zile, în care cu greu l-a recunoscut pe designerul de succes al recentelor ei tribulații amoroase virtuale, privea uluit la femeia între două vârste, cu părul scurt și aspru ca o bidinea, cu ochi obosiți, duși în fundul capului…

Bianca !?! …

Regret, domnul meu, cred ca ați greșit adresa… numele meu e Cristina… Și i-a trântit ușa în nas…

E noapte… în bucătărioara strâmtă de bloc, dreptunghiul albastrui al laptopului licărește imperativ “dezactivează cont “… Click…

miercuri, 20 iulie 2016

Unii bărbați sunt tare proști!

La timpul trecut...


Stătea în mijlocul curții și-și strângea în jurul trupului halatul prea subțire pentru vântul acid de noiembrie… o livrare prin DHL, i-au spus la interfon… iar acum, doi bărbați în salopete nu tocmai curate descărcau dintr-o camionetă cutii de carton în curtea din fața intrării… cinci la număr… femeia a semnat de primire…

Aurel, băiatul bun la toate al casei, a venit cu un cuțit de bucătărie și a despicat burta primei cutii… din ea s-au rostogolit câteva prosoape, o față de masă brodată, lumânări pe jumătate arse, brațul argintiu al unui candelabru… un fel de inventar sumar și incomplet al mariajului ei spulberat… în niște ștergare brodate pe care le cumpăraseră împreună din Sardinia în vremurile fericirii, zăceau înfășurate grosolan, cu brațele zdrobite, cele două statuete de Tanagra…

Tănţica, femeia de menaj și Cerberul nefericirii ei din ultimul an, femeia blândă, grasă, ce se rostogolea domol prin casă și punea totul la loc, a privit-o și i-a șoptit scurt “nu puneți mână pe lumânări, Doamnă… or fi cu farmece”… din a doua cutie s-au revărsat de-a valma cremele ei de față, loțiuni, o sticluță aproape goală de Arpége, niște OB-uri…

Deasupra trona biletul amantei… “Ia-ți boarfele înapoi… nu am nevoie de nimic din gioarsele tale… am cumpărat totul nou… pentru viața noastră nouă și fericită ”

Pe ochi i s-a așternut un văl roșu, de furie… a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe cel ce-i fusese bărbat și tovarăș de viață 17 ani… cuvintele i se îngrămădeau pe buze… cum ai putut?

Cum ai lăsat-o să facă așa ceva?

De ce?

De partea cealaltă, o tăcere gâtuită urmată de scuze penibile… n-am știut… m-a pus în fața faptului împlinit… n-am vrut… n-am putut… n-am putut…

A închis telefonul și a izbucnit într-un plâns sacadat, cu sughițuri… plângea iubirea lor pierdută… lașitatea bărbatului pe care-l strânsese în brațe atâția ani, noapte de noapte… mutilarea prostească a statuetelor de Tanagra…

Târziu în noapte, telefonul a bâzâit scurt un mesaj… “Vezi că OB-urile-s ale mele… au ajuns din greșeală în cutii… să mi le trimiți înapoi.”

 

marți, 19 iulie 2016

Un fel de profesiune de credință...chinuită

Să scrii o carte, în timpurile astea în care oamenii au impresia că pot scrie cărți așa cum se spală pe dinți sau își schimbă chiloții, a devenit o misiune aproape imposibilă...
Nu încetez să mă minunez de amestecul de tupeu, impostură, heirupism, vulgaritate crudă, neprelucrată, semidocție și suficiență...
Eu am o relație aproape religioasă cu cuvântul tipărit, și am impresia că am fost târâtă în piața publică, despuiată de vestminte și pusă să beau, din pahare năclăite, licori dubioase, verzui...
N-am vehemență, nici pretenții de turn de fildeș, ci doar o imensă tristețe...o muscă verzuie, uriașă, se plimbă pe carcasa picurând de grăsime a unei vite sacrificate acum două zile...nu a mai avut loc în camera frigorifică și a rămas să atârne, stingheră, în aerul înserării...
Să scrii...să-i bucuri, întristezi, exciți, îmbolnăvești, înseninezi, înnegurezi, avânți pe semenii tăi îmi pare cel mai greu și mai frumos lucru din lume!...
Și văd că și asta a căzut în deriziune...acum fiecare scrie orice, oricum, oricând, oricât, din orice poziție...ca un joc de paint-ball...cu convingerea groasă, ca un fard pe obrazul unei biete târfe ofilite, că au TALENT, HAR, sau, dacă nu, măcar susținere și 5000 de euro cu care să-și finanțeze apariția unei cărți...
Îmi inventariez din ochi biblioteca, scot câte un volum ce mi-a însoțit o bucățică de viață, îl răsfoiesc și-l pun cu grijă la loc, ca pe un odor prețios ce s-ar putea sparge...
Mă gândesc la prieteni buni ce și-au desființat bibliotecile din casă, considerându-le inutile, vetuste, adunătoare de praf și inutile buchete de iluzii...
Să scrii în ziua de azi? Ăsta, da, curaj!