Mont Blanc spleen

Ieri podul m-a primit cu bucurie. Trecuse Cristina cu o zi înainte, era curat, cald, paradoxal luminos, pentru că podurile nu-s prea luminoase de felul lor...o lene care mă împiedică, în ultima vreme, să fac cele mai ușoare lucruri, m-a oprit, de data asta, să-l sun pe Mihai, un băiat bun la toate, cam sărăcuț cu duhu dar voluntar și inimos, cu care m-am procopsit grație Adrianei.

Consecința a fost că m-am cărat, în două rânduri, cu bagajele pe scări. Tablourile de pe pereții casei scării au privit cu uimire baletul cacofonic al trollerului izbit de fiecare treaptă, în urcare, fața mea înciudată și roșie de efort și calabalâcul savant clădit în rucsacul minune, deasupra căruia trona un ghiveci cu busuioc proaspăt.

Am trecut din cameră în cameră, netezind cu mâna, la întâmplare, un colț de mobilă, o carte, un pled, am aprins veiozele și lămpile ascunse în cele mai năstrușnice locuri, i-am dat un bobârnac elefantului de catifea din dormitor, am salutat turlele Precupeților Vechi, am ronțăit un rest de ciocolată colorată rămas pe masa din sufragerie...

Mi-am ales o carte din bibliotecă și am citit până târziu...

De dimineață, despachetând, m-am minunat din nou de câte lucruri pe care nu le port car mereu după mine în vacanțe. Mi-am propus ca, pe viitor, să înjumătățesc...

Dacă e vineri, e prânz cu Jean-Pierre, probabil obișnuita caserolă cu mânătărci trase în unt, un pahar cu vin și poveștile de când nu ne-am văzut, ale lui din îndepărtata Indie, ale mele din vecinătatea luxuriantă a Mont Blancului...