Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 august 2016

I Gatti di Roma

 
În curtea dreptunghiulară de piatră, străjuită de piramida lui Caio Cestio, pisicile se preumblă în voie sub soarele torid...câteva dintre ele se lăfăie, întinse pe lespezile fierbinți, altele se plimbă țanțoșe, cu coada ridicată...toate așteaptă ceva, iar eu aștept odată cu ele...la un moment dat, se deschide o portiță de fier săpată în zid, și intră o bătrână cu două găleți pline...de la distanță, nu pot să-mi dau seama de conținut, dar freamătul electric ce străbate toată pisicimea mă face să cred că e vorba de mâncare...femeia începe să umple, pe rând, vasele mici de metal aliniate de-a lungul zidului, iar pisicile, tot pe rând, se îndreaptă, fiecare, spre blidul ei...bătrâna ridică capul și mă privește...are ochi albaștri, decolorați de vreme, încadrați de șuvițe de păr cărunt scăpate din conciul clădit în creștet...se uită la mine fără să mă vadă, după care își continuă treaba, ca și cum n-ar exista pe lume decât acea curte de piatră, pisicile și târșâitul papucilor gri...alături, cimitirul protestant, în care dorm Keats, B.P Shelley și mulți alții, pare, prin contrast, verde și plin de viață...

marți, 30 august 2016

De ce a fost posibil Ceaușescu

 

Coadă la casă la supermarket
Mă lăsați și pe mine în față, am doar două produse... Vă grăbiți undeva? Nu, dar văd că aveți coșul plin...Așa, și? Bine, am crezut că suntem oameni...păi suntem, stăm la rând, respectăm timpul celorlalți...dacă aveați vreun tren de prins, întârziați la serviciu sau altceva, era de înțeles, dar așa...
Casiera rămâne suspendată, așteptând să rezolvăm dilema...eu îi fac semn să purceadă la inventarierea cumpărăturilor mele...
Cei din coadă se uită urât la mine...lăsați-l să treacă, oameni suntem...nu-l las...nu sunt om...unul strigă după mine...ce rea ești!

Undeva în România anului 2016...

Moulin Rouge 1990

Era târziu în noapte...sau devreme, în dimineață...
Fetele ieșeau de la Moulin Rouge, cu părul strâns simplu, într-o coadă la spate, fără pic de fard pe obraz, în jeans, cizme cu carâmbul înalt, haine uriașe căptușite cu blană peste tricourile lărguțe...intrau în cafeneaua de alături...au privit o secundă spre masa de lângă geam, după care s-au salutat jovial cu barmanul și s-au cocoțat pe scaunele înalte din dreptul tejghelei.
Femeia și bărbatul din colț nu le-au băgat în seamă...vorbeau aprins, după care tăceau minute în șir, doar ca să reînceapă...vino acasă...știu că am greșit, nu am avut destulă grijă de noi...dar eram atât de fascinat de felul cum s-a răsturnat lumea veche, de libertate, de munca nouă...nu mi-am imaginat niciodată să ajung să fiu propriul meu stăpân...m-am gândit că înțelegi...mai acordă-mi un an de răgaz, ca să fiu sigur că nu visez, că-i adevărat...
Femeia îl privea tăcută, mestecând alene în paharul evazat, cu picior înalt...era prima oară când bea Dirty Martini...de fapt, nici nu prea am chef să rămân la Paris...mă întorc acasă, dar, mai întâi, merg la Crans Montana, la schi...
Sigur, draga mea, tot ce îți dorești...doar să te întorci acasă...
 

sâmbătă, 27 august 2016

Memoria parfumurilor

 
Memoria parfumurilor

Voi ați observat că în fiecare bocal de parfum stă închisă o părticică din viețile noastre, o tristețe, o bucurie, o călătorie, o regăsire, o despărțire, o împlinire, o iubire, o carte?
Eu nu sunt femeia unui singur parfum, ci suma parfumurilor mele...am multe, le-am pierdut șirul, și fiecare mă duce într-o poveste...dimineața le privesc, gânditoare, și mă întreb...astăzi unde vreau să fiu? Întind mâna și aleg...

Tom Ford, Neroli Portofino...aeroport, Malta, prietenie, orașul mut

Cacharel, Anaïs Anaïs...studenție, Ioana, Olimp, schi, hotel Alpin

Cacharel, Loulou...Paris, Călin, studio, arcuri de triumf
 
Rochas, Madame Rochas...liceu, Radu Tudoran, Doru...fetele

Chanel, Coco...București, revoluție

Guerlain, Vetiver...bărbați puternici, bogați, egoiști și triști

Hèrmes, Eau des Merveilles...Do

Agent Provocateur...Viena, Marbella, apă, Maroc

Marc Jacobs... Londra, Mandarin Oriental, orhidee, Camelia

Aqua di Parma, Iris Nobile...St Martin, languste, dolce farniente, Kitzbuhel

Yves Saint Laurent, Opium...Bourgogne, Lyon, vin

Hermes, 24, Faubourg...Paris

Yves Saint Laurent, Rive Gauche...Lia...

Kilian, Forbidden Games, Good Girls Gone Bad...Düseldorf...

Serge Lutens, Ambre Sultan, Santal Blanc, A La Nuit...împrejurul lumii

Annick Goutal, Nuit d'Adrien...Maldive, Roma, Portofino, Sardinia...

Aqua di Taormina...Sicilia, catamaran...

Hermes, Un Jardin en Méditerranée...Sud de France

Gata pe ziua de azi, vă mai zic mâine...:)

vineri, 26 august 2016

Nu mai fiți deștepte, proastelor!

 

Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului!...în primul rând, citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp...e curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare...pe urmă, are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime...cel mai adesea, nu gătește, deși, uneori, o face, iar când o face, o face bine...de multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (meserie exclusiv masculină)...nu prea vrea copii, din varii motive, ba, chiar, îndrăznește uneori, să spună că nu-i plac copiii...detestă nunțile, botezurile și înmormântările...e, adeseori, agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor...e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic...e, îndeobște, atentă, exigentă și egoistă în pat și în viață...vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă...
Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că, altfel, rămân singure cu deșteptăciunea lor și bărbații se duc să caute ființe catifelate, cu unghii lungi, lăcuite, ființe care mestecă caramele și merg de trei ori pe săptămână la coafor.
Femeia deșteaptă e un fel de bărbat cu sâni, sensibilă și tăioasă, un fel de struțo-cămilă absolut indezirabilă la casa omului!
Dacă mai e și frumoasă, nu face decât să strice și mai tare treburile bărbătești...importante...
Deci, nu mai fiți deștepte, proastelor!

Tusea din pauză

https://youtu.be/O2gDFJWhXp8

Nu știu alții cum sunt, dar mie, la concerte, în pauzele dintre bucăți, îmi vine să tușesc fără să-mi vină...adică e așa, ca un fel de obligație...mai e și o chestie profilactică, de prevenție...mai bine tușesc acum, când e permis și chiar indicat...dacă mă apucă pe la jumatea Andante-ului? S-ar uita lumea urât la mine, ar trebui să ies pe hol, cu batista apăsată pe buze, ca o târzie damă cu camelii, deranjând un întreg rând de melomani...
Așa că tușesc între bucățile muzicale!
Și-mi sunt simpatici, chiar dragi cei ce aplaudă tot atunci, între bucăți, când nu-i voie...au o vulnerabilitate și o dulceață aparte...

Iubirile de-o vară...

 

Eram mică...mergeam cu ai mei și cu surorile mele la mare, an de an...pe plajă se preumblau, ușor jigăriți, cu figuri famelice, salvamari și alți mangalioți...erau tineri, cu mușchi lungi, pântecele supt, bronzați deja...
După o zi două, îl vedeam pe câte unul metamorfozat de să nu-l mai recunosc! Cu slip Speedo, îndeobște roșu, nou-nouț, cumpărat de la shopul hotelului, cu o sacoșă de plajă iscusit împletită din care se revărsau creme de soare cu parfum de cocos, uleiuri onctuoase, chihlimbarii, cu inscripții misterioase, în limbi străine, prosoape de baie uriașe, cu plușul gros...alături pășea, cu ochi radioși, blondă sau brună, câte o suedeză, daneză, poloneză sau altă nație, uneori cu un copil de mână...
A doua zi, iubitul de-o vară arbora la gât un lănțișor de aur, uneori un ceas, semn clar al minunatei virilități a nației române și a generoasei recunoștințe a semințiilor nordice...băiatu aducea bere de la terasă, înghețată copilului, o atingea, cu degete fugare, pe umăr, pe blonda uneori planturoasă, alteori urâțică...
Urmăream fascinată acest balet erotico-materialist, pe care nu-l înțelegeam prea bine...tot ce-mi doream era una din cremele de plajă cu miros de nucă de cocos, ale cărei efluvii parfumate erau purtate, uneori, de briză, înspre noi...
Ce s-au mai schimbat timpurile...:)

Da, domnule Andrei Pleșu, am înțeles că vă uitați la Las Fierbinți

 
Da, domnule Andrei Pleșu, am înțeles că vă uitați la Las Fierbinți! Dar vă uitați cu ochii lui Andrei Pleșu...ceea ce, pentru dumneavoastă, și, cutez să spun, și pentru alții, puțini, e prilej de cronică de film, șarjă spumoasă, în maniera inconfundabilă cu care ne-ați obișnuit sau motiv de studiu comparat, livresc sau cinematografic, pentru cei, foarte mulți, e model de viață...ei nu l-au citit pe Caragiale, nici pe Sofocle sau Shakespeare, pentru a decela și desprinde răul, urâtul, kitsch-ul... 
De fapt, domnia voastră nu faceți altceva decât să vă situați deasupra "snobilor" kantieni care nu se uită la "mizeria aia"! Nu, dumneavoastră, dimpotrivă, vă uitați, pentru că aveți toate cheile pentru a o citi! Prin contrast, majoritatea acestui popor a pierdut, sau n-a avut niciodată acest mănunchi de chei, și-și caută cheia și soluția de viață în astfel de producții...
Am tot respectul pentru actorii și restul celor ce contribuie la realizarea acestui serial, pe unii îi cunosc personal, pe alții doar prin prisma prestației profesionale.
Dar știm, și eu, și dumneavoastră, cât de precară e condiția financiară a oamenilor de artă și cultură, și putem trage niște concluzii, pe cale de consecință, cum ar zice, cu limbă de lemn, Vanghelie, Becali, sau, de ce nu, majoritatea actorilor de pe scena publică actuală.
Ați vorbit adeseori în scrierile dumneavoastră despre lipsa de modele autentice, valabile, valoroase, din societatea românească, despre, de-acum sintagma bătătorită "răsturnarea valorilor", și am fost întru totul de acord cu aceste spuse.
Eu interpretez acest text drept un delicios teribilism marca inconfundabilă Andrei Pleșu, dar mulți, prea mulți, îl vor interpreta altfel, spre nefericirea și nedevenirea lor și a noastră, a tuturor.
M-am uitat și eu, pentru prima oară, după citirea articolului dumneavoastră, la un episod din Las Fierbinți. Pentru mine rămâne o experiență unică, pe care n-o voi repeta, și pentru care nu-mi voi modifica agenda serală...
Cu admirație și respect v-am scris cele de mai sus.

joi, 25 august 2016

Să știi că mă omor, Gicule!

 

Stătea în cadrul ușii, cu părul și hainele în dezordine...lacrimile dizolvaseră rimelul și lunecau în pârâiașe negre, dizgrațioase, de-a lungul obrajilor, poposind, temporar, în colțurile gurii, doar pentru a se înnoda, în final, în bărbie...dacă mă părăsești, mă omor!
Nu pot trăi fără tine!
Bărbatul o privea neputincios, când speriat, când furios, când amândouă deodată...
A tras-o în cameră, a așezat-o ușor pe divan, ca pe un bolnav în fază terminală, i-a adus un pahar de apă și cutia cu șervețele...
A început să-i vorbească șoptit, să-i explice că viața e frumoasă, ea e tânără, va întâlni un bărbat care să o merite, să o ia de nevastă, să-i facă un copil, să-i cumpere o casă, haina de blană pe care o văzuse astă toamnă în vitrina unui magazin din centru...o va duce la mare, la munte, în Grecia și, poate, dacă lucrurile merg bine, în Caraibe...pentru că eu, draga mea, nu te mai iubesc..și cred că-i mai bine să fiu sincer cu tine...o să doară un pic, dar pe urmă trece...femeia a zvâcnit în picioare, s-a întors spre ușă...linia șoldului se desena frumoasă sub fusta subțire, de tricot, continuată de picioarele bronzate în pantofii cu tocuri înalte...pentru o secundă, a întins mâna să o oprească, și-a luat repede seama și a oftat ușurat în urma ușii trântite...o bucată de tencuială s-a desprins de lângă tocul ușii și s-a spart în țăndări pe parchet...

Sans soucis

 

Țigăncile tinere, cu pielea smeadă, cu brațele brune, râdeau cu gura până la urechi, fluturându-și fustele crețe și pestrițe...hai, domnișorule, dă 10 lei să-ți arăt televizoru'...câțiva studenți se urcaseră pe acoperișul căminului, înarmați cu pungi de plastic umplute cu apă și legate la gură...ținteau cu atenție, dădeau drumul bombelor lichide, ce bufneau scurt lângă picioarele goale și explodau, învolburând fustele țigăncilor...ude leoarcă, muierile îi ocărau ca la ușa cortului...băieții le răspundeau pe potrivă, după care dădeau fuga la Grădina Bănățeană, unde se băgase bere la sticlă...:)

Fecioare despletite

 

Plecasem înspre mare cu gândul să uit...trebuia să găsesc un sat pierdut în câmpia sărată de lângă malul mării, unde închiriasem o casă...pe bancheta din dreapta, o vagă prietenă, mai degrabă cunoștință, care încerca să se recompună după o proaspătă și dureroasă ruptură...două suflete ce vagabondau împreună, închise în cristalul mașinii ca într-un sipet...am ajuns...zidul lung, de piatră roșcată, ascundea o mare de verdeață și casa joasă, albă, prelungită de terasa largă...pe un mănunchi de perne răspândite în evantai pe pardoseala răcoroasă, două pisici pătate se zbenguiau, nu știu dacă de joacă sau de ceartă...nu mă pricep la pisici...gazdele, două fete, una înaltă, sveltă, cu piele albă ca porțelanul, neatinsă de soare, cu păr greu de păcură, cealaltă băiețoasă, cu păr scurt, ras pe ceafă, pantaloni de doc și mișcări bruște, au pus pe masă o farfurie cu plăcinte cu dovleac...marea nu se simțea, dar știam că-i aproape, la nici un kilometru...
Am despachetat hainele, am atârnat șalul siniliu și pălăriile în cuierul din colț, am pus pepenii și vinul la rece și ne-am pornit prin sat, la întâmplare...o femeie bătrână, adusă de spate, cu o basma neagră înnodată la ceafă, ne-a îndrumat, destul de imprecis, spre cimitirul turcesc...după câteva rătăciri, am nimerit.
Locul avea ceva de început de lume...pietrele vechi, acoperite de mușchi, aproape scufundate în iarba coaptă de soare, povesteau în limba lor, necunoscută nouă, de cei ce odihneau dedesubt...ne-am întors tăcute...casa parcă se schimbase, în umbrele înserării avea ceva spectral, un halou albăstrui, nepământesc...ne-am așezat pe terasă cu un pahar de rosé în mână, din care sorbeam, când și când, fără prea mare tragere de inimă...eram fără gânduri...tovarășa mea de călătorie vorbea repede, precipitat, cu exclamații ascuțite și chicoteli de școlăriță...gazdele nu se vedeau pe nicăieri...
Mergem să dormim? M-a obosit drumul...
Camera răcoroasă, cu patul imens, cu baldachin, era luminată de o mică candelă din argint filigranat, cu sticlă roșie...
Aud o bătaie în ușă, măruntă, aproape imperceptibilă...prietena mea, în cadrul ușii, cu o cămașă lungă, albă, brodată la mâneci și pe poale, cu părul desfăcut...pot să dorm cu tine? Bine, hai...
Știi, eu te-am iubit întotdeauna...ai fost modelul meu, femeia ce aș fi vrut să fiu...brațele subțiri și reci se întind prin întuneric spre mine...aprind lumina...o iau de mână cu blândețe și o scot afară din cameră...du-te la culcare, Bianca...vorbim mâine dimineață...a doua zi în zori am găsit-o dormind încovrigată pe prag, cu o perniță brodată proptită sub cap...
Am băut cafea, ne-am făcut bagajele și am plecat în tăcere spre casă...

Gelozie

 

Mercedesul alb sălta prin gropile desfundate ale drumului de țară...de pe capota mașinii, Iulia s-a întors înspre mine și mi-a zâmbit...paharul de șampanie sclipea ca un chihlimbar în lumina asfințitului...eram vreo opt, 6 în mașină, doi pe capotă, în față...conduceam atentă, concentrată, perfect conștientă că facem o nebunie dar doritoare să nu se termine rău...am ajuns la petrecere...lume amestecată, puțină mâncare, băutură în valuri...de ce se uită ăla la tine?...băuse, ochii i se rostogoleau nefiresc, începusem să identific simptomele...nu știu de ce se uită la mine, eu nu mă uit la el, nu știu cine e, nu mă interesează...m-a luat de mână și m-a tras înspre mașină...hai acasă!
Vila pe care ne-o puseseră la dispoziție gazdele ne aștepta, tăcută, cu ochii ferestrelor obloniți, curată...am intrat și mi-am azvârlit pantofii cu tocuri cui din picioare...mi-era somn...am început să vorbesc încet, calm, să încerc să fac o radiografie a serii, să râdem, să bârfim, să comentăm ce ne-a plăcut sau nu, ca în atâtea alte dăți...palma a venit pe neașteptate, capul mi-a zvâcnit într-o parte...purtam niște cercei cu foi fine, ascuțite, din aur în trei culori, pe care mi-i dăruise cu vreun an înainte...l-am privit, uluită...unul din degete îi sângera abundent...lasă-mă să văd...aurul tăiase până la os...am luat cheile mașinii, am ieșit pe ușă și am plecat...
Aerul rece al dimineții mi-a calmat arsura de pe obraz, mi-a liniștit nervii...
Am condus încet către casă...

miercuri, 24 august 2016

Reclama, sufletul comerțului

 

Nu mai pot să mă uit la reclame...faptul că doar marile concerne farmaceutice mai au bani de marketing și publicitate ne transformă într-un neam bolnav...între artritele tratate cu unguente stoarse din fundul albinelor, pastilele contra constipației, a gazelor și balonărilor, soluții de vis pentru scurgerile urât mirositoare, pilule miraculoase care-ți fac ficatul ca nou și buline care "combat menopauza", mă gândesc serios să-mi iau un aparat contra rozătoarelor și insectelor, care nu le omoară, ci doar le alungă, sau, de ce nu, o saltea Dormeo...

Cumințenia pământului

 

Nația română are, de ceva vreme, un subiect fierbinte la ordinea zilei, achiziționarea de către statul român a Cumințeniei lui Brâncuși.
Fiecare cetățean are o părere precisă despre speța în cauză, pe care o exprimă fornăitor, zgomotos, șuierat, vocal, șoptit, patetic, care cum...da ce, domle, de ce să nu se facă spitale din banii ăștia, sau să se acopere gropile din asfalt, sau să-i dăm la azilele de bătrâni sau la orfelinate sau în învățământ sau, sau...clișee ieftine, ce dezvăluie tot atâtea probleme ale societății bolnave în care trăim...
Ce ne trebuie nouă cumințenie?
Cheta publică lansată de guvern e prilej de bășcălie virtuală, de manifestări de individualism feroce, de ignoranță groasă și meschinării împachetate în cuvinte sforăitoare...
Un fel de "pentru ce să dăm cu var" în varianta 2016...
Acest popor vrea biserici și sânge pe șosele și în cluburi...sunt singurele lucruri care mai impresionează...
În tot acest timp, despre Brâncuși nu mai vorbește nimeni, ba chiar mulți, prea mulți, nici nu știu cine a fost...

Alice în Țara Minunilor

 
Și Alice s-a aplecat să vadă ce-i în scorbură și a căzut în Țara Minunilor...acum câteva minute, mi-a scris pe mesageria FB profesorul cu care am povestit, înainte de admiterea la facultate, despre Alice și peripețiile ei, despre Lewis Carroll și despre limba engleză...nu mai știam nimic de el de 35 de ani...îi spusese tatei, domnule profesor, fiica dumneavoastră nu are nevoie de meditații...se va descurca de minune la examen...
A venit examenul...am primit subiectul Alice în Țara Minunilor...m-am descurcat de minune! Am fost admisă la facultate...:)
I love FB!

Poesia

 
Vii diseară?
Suntem toți aici și te așteptăm!
Am sărit în taxi...la masă toți râdeau...ne-am sărutat și ne-am strâns în brațe, de parcă nu ne văzuserăm chiar ieri...din cupele înalte, grisinele afolate se răsfirau în evantai, Patrizzia le copsese de dimineață, în bucătărie, era mândră de ele...toți rupeam câte o bucățică și o întindeam în pateul de sturion...paharele svelte, umplute pe sfert, clinchetau, vesele și ele de veselia noastră...am trecut în revistă ziua ce tocmai apunea...am decis că nu s-a întâmplat nimic interesant...și am continuat să râdem și să ne împrietenim, dacă mai era loc...

marți, 23 august 2016

La vie en rose

 

Mă mângâia pe păr...mă ocrotea cu mâinile, ca pe un ou Fabergé...ce bine că te-am regăsit...a stat și a așteptat...și a câștigat!
Se instalase senin în fericirea veche și nouă, sigur pe el și pe mine...iar eu torceam, pisică recuperată de pe străzi, spălată, hrănită și învelită în șalul de cașmir...

luni, 22 august 2016

Love me tender

 
Marea nu era deloc prietenoasă...se uita la ei cu spume reci...nu prea conta...ei erau bine împreună, se iubeau...ce facem în seara asta?
Nimic și tot...mâncăm, probabil, calcan, deși eu vreau șnițel cu cartofi prăjiți, și, pe urmă, ne întindem în așternuturile gris, răcoroase, îmi iei capul în mâini și îmi veghezi somnul până spre dimineață...mai apoi, mai vedem...

Necunoscutul din bar

 
Egon Schiele, Autoportret with lowered head, 1912

Avea fața palidă, aproape verzuie, cu o consistență păstoasă, tăiată oblic de ochii negri, înguști...o meșă de păr cărunt îi cădea moale pe frunte...venea în fiecare zi, cam la aceeași oră, când barul era gol și putea să-și aleagă masa din colț, dinspre pian...fetele îi învățaseră tabieturile, îi puneau în față paharul de Four Roses, cu gheață alături și un expresso în ceașca minusculă, de porțelan gros...avea mișcări puține, parcă le drămuia să-i ajungă pentru restul zilei...fuma țigară după țigară, sugea cu voluptate tutunul parfumat și-l elibera din plămâni treptat, urmărindu-i disiparea în aerul după amiezii...
Mă privea prin fantele înguste ale ochilor, îi simțeam uitătura ca o arsură pe piele în timp ce-mi întâmpinam oaspeții, schimbam politețuri cu ei și îi instalam la mese...
Mi-a vorbit o singură dată, în timp ce-i înlocuiam scrumiera vârfuită de mucuri de țigară stinse la jumătate...aș vrea să te iau de aici și să plec cu tine departe, unde e mereu soare...dar tu ești prea tânără și prea nerăbdătoare, iar eu sunt atât de obosit, nu mai am energie să o iau de la capăt...vorbea șoptit, cu capul în piept, fără să mă privească, ascuns de meșa argintie de păr...
Într-o bună zi n-a mai venit...nu știu cum îl cheamă...nu știu de unde venea și unde a dispărut...am rămas așa, cu un sentiment nedeslușit, și cu teama că, poate, a murit...

duminică, 21 august 2016

Pizza

 

Ce mâncăm? Ficat de vițel tras la tigaie, cu oțet de fragi? Haloumi cu ulei de măsline și salată de roșii? Magret de canard pe pat de mere caramelizate, cu sos de vin, miere și scorțișoară? St Jacques la cuptor?

Hei, nu suntem pe FB! Hai să comandăm o pizza cu jambon crud, ruccola și roșii...:)

sâmbătă, 20 august 2016

Ipocrizie

 

Te-am văzut deunăzi cu ipochimenu', zice un amic... Cum dracu poți să frecventezi un astfel de personaj? Imund...absolut nepotabil!
Privirea e severă, tonul ridicat spre ascuțit, dojana adâncă, blajină dar neiertătoare...

După câteva zile, îl văd la masă cu nefrecventabilul...imundul...ipochimenul...
Aflu că și-au petrecut un sfârșit de săptămână în tovărășie, cu alți amici comuni...mă sună...vocea e mică...s-a nimerit acolo...ce era să fac?

Sfântă ipocrizie, adusă la perfecțiune în București!

Temporary redhead

 
Ce face vulpea mea?
Vulpea ta e tristă...i-a murit un om drag...încă unul...și pe șosele oamenii umblă ca nebunii...și prietenia e tot mai rară...și nu mi-e foame și n-am chef de nimic...
Bine măcar că am reușit, prin telefon, să repar mașina de cafea a mamei...adică să o decalcarizăm, cu alte cuvinte...strașnică echipă facem noi două, eu și mama!
Stăm lipite una de alta, ca două boabe într-o păstaie...:)
Buddha Bar lll en boucle...

Adrian



 

1990
Pe scena teatrului Odeon, regizorul canadian Alexander Hausvater monta Au pus cătușe florilor, de Fernando Arrabal, urmată de La țigănci, a lui Mircea Eliade...
Îl convinsesem pe Cornel să susținem financiar aceste două producții, ba chiar plătisem drepturile pentru La țigănci din bani proprii, așa că Trustul Expres a fost sponsorul principal...muzica, Adrian Enescu.
Vine seara premierei...emoționată și bucuroasă, îmi așternusem pe patul din dormitor bluza albă, brodată, și fusta foșnitoare de tafta violet...căutam cu înfrigurare să potrivesc o pereche de sandale pentru această sărbătoare...fusesem informată că va trebui să urcăm pe niște scări înguste, de lemn, în întuneric...parte din spectacol...așa că am dat deoparte tocurile și m-am oprit asupra unor balerini aurii...mi-am încheiat bluza cu cameea veche, din aur fin, florentin, și am plecat la teatru...la intrare am primit caietul spectacolului...cu povestea, fotografii de la repetiții, prezentarea regizorului, sponsorii pe ultima pagină...caut cu înfrigurare numele Trustului Expres...lipsea...la fel lipsea și autorul coloanei muzicale, Adrian Enescu...
Nu mă întrebați cine făcuse acel caiet, e mult timp de-atunci, cert e că organizatorii, sesizând omisiunea, au găsit o soluție năstrușnică...au bătut la mașină, pe niște fâșii de hârtie înguste și lungi, sponsorul principal și autorul coloanei sonore, și le-au lipit la mijlocul caietului...cred că lipiciul era prost, pentru că benzile de hârtie s-au desprins din caiet, și podeaua sălii de spectacol era ninsă cu ele, călcate în picioare de audiența curioasă și nerăbdătoare...la cocktailul de după premieră, directorul teatrului și întreaga distribuție au venit să-și ceară scuze...ne-am făcut că nu s-a întâmplat nimic, dar, a doua zi, Adrian Enescu s-a dus și și-a luat muzica acasă...era programată o reprezentație pentru seara respectivă...cum? Fără muzică era imposibil...toți actorii s-au strâns în holul teatrului, au început să plângă și l-au implorat să revină asupra deciziei sale...a cedat...era și el artist, ca și ei...un mare ARTIST!
Îmi vei lipsi, dragul meu Adrian...ultima oară ne-am întâlnit la un concert de binefacere la Biserica Anglicană și mi-ați promis, tu și Adina, o vizită în podul toamnei...
Mi-e dor de acea neîntâmplată vizită...îmi va fi dor mereu de tine, dragul meu drag...

vineri, 19 august 2016

Animal print

 
Erau în cantonament la Pârâul Rece...noaptea săreau pe geam și veneau la Predeal...pe terasa de piatră a vilei stăteam până la zi, beam vodka cu Pepsi, mâncam creier măcelăresc gătit de amfitrioană și ascultam cum picură pianul...am primit un costum de baie cu animal print, adus de prin Italia...viața curgea prin noi, niciodată pe lângă...

Chéri

 
Stătea în ușă, îmbrăcat în frac, mantie neagră de mătase grea, lucioasă, căptușită cu alb, ghetre și joben...cu un buchet uriaș de trandafiri roșii în mână...profilul palid, safirele limpezi din degete, silueta șuie, toate-i evocau pe craii de curtea veche...
A întrebat-o pe femeia de menaj, unde-i stăpâna?
Face baie, nu vă poate primi...a dat-o la o parte, a străbătut livingul, a intrat în baie și așa, îmbrăcat, direct în cadă...vrei să te măriți cu mine? Răspunsul a căzut scurt și sincer...nu!
Trandafirii s-au răspândit în apa parfumată...
Șoferul l-a dus acasă mai apoi...

joi, 18 august 2016

Sfântu Ion

 
Tata gesticulează viu...celălalt îl ascultă, atent...de la fereastra camerei mele, nu văd expresia fețelor...cu inima cât un purice, învăț ceea ce, mai târziu, aveam să aflu că se numește body language...venise să-i ceară tatălui meu permisiunea să mă lase la Poiana Neamțului, la o petrecere de trei zile, de Sfântu' Ion...eu aveam bagajul făcut...un pulover Shetland, brun-ciocolatiu, o fustă de jeans și un deodorant pe care-l investisem cu valențe superioare, de parfum...NARTA...
Negocierile se prelungeau...în stație, autobuzele soseau și plecau, oftând din burdufurile lor arcuite de mijloc, golite și umplute la loc cu oameni...negocierea continua, acerbă...
Până la urmă s-au despărțit, și-au dat mâna, doi bărbați, un tată și un îndrăgostit de vârstă nepotrivită, aduși laolaltă de același gând comun...
Eu am fost la petrecere, era iarnă, miraculos, cu noapte înnodată de zi, cu muzică, dans și povești...
Toți trei ne-am ținut de cuvânt...:)

Ani de liceu

 
Sună telefonul...răspunde tata...la celălalt capăt al liniei, diriginta mea din clasa a zecea, profesoară de franceză, o femeie înaltă, distinsă, ce-și pieptăna părul grizonant împărțit în două bucle invoalte, aduse savant înspre spate și prinse cu agrafe invizibile...domnule profesor, aș vrea să vă fac o vizită la domiciliu...e vorba de Monica...tata nu avea nici un dubiu că nu poate fi vorba decât de mine, sora mea mijlocie, elevă la același liceu, era un model de cumințenie, conștiinciozitate și performanță școlară.
Vă așteptăm, doamna profesoară!
Eu, de după ușa camerei mele, cu urechile ciulite și obrajii în flăcări, inventariam ultima săptămână, încercând să identific motivul vizitei...ar fi fost multe, unul mai periculos decât celălalt...
Sosește doamna dirigintă, o întâmpină în prag domnul inspector de limba română, acum pe post de tată spășit și îngrijorat...mama, fâstâcită și temătoare, aduce cafele și dulcețuri pe masa din sufragerie...diriginta mea, învelită într-un chandail mauve, înaltă, dreaptă, stânjenită și ea, începe...să știți că am văzut-o pe Monica plimbându-se prin Sub Arini cu un coleg de-al ei, dintr-o clasă mai mică...de mână!!!
Mama și tata respiră cumva ușurați, bine că nu-i vorba de ceva mai rău...diriginta se posomorăște, dându-și seama că ai mei nu realizează gravitatea faptei...sunt chemată la vorbitor...cu voce blândă, doamna dirigintă mă întreabă...e adevărat că te-ai plimbat cu Răsvan prin parc, ținându-vă de mână?...cu ceva zile înainte, în după  amiaza de miere, exact asta făcusem...  mă plimbasem prin parc cu Răsvan...un băiat frumos, ca un zeu grec, cu ochi albaștri și bărbia despicată de o gropiță adâncă...mirosea mereu a săpun Fa, părinții lui aveau prieteni plecați din țară...în pauza mare împărțeam un sandwich cu salam de Sibiu sau o portocală...mergeam la schi la Păltiniș...
Monicaaaaa!!!
Vocea mamei mă trezește din reverie. E adevărat?
Diriginta culege cu vârful buzelor o vișină din dulceață, ia o înghițitură de apă din paharul aburit și așteaptă...trei perechi de ochi stau ațintite pe mine...mă arunc în hău...da, e adevărat!
După care adaug, sinucigaș...dar când ați vrea să mă plimb de mână prin parc cu un băiat, la vârsta dumneavoastră?

Cum am ratat Rigoletto

 

Într-o după amiază, tata se întoarce acasă bucuros, cu ochii sclipitori, și ne anunță din prag, am luat bilete la Aida și Rigoletto, vine Opera din Cluj în turneu!
Aveam vreo 8 ani...nu fusesem niciodată la operă...nici nu prea știam ce e aia, deși ascultasem câteva arii la pickupul cumpărat de tata dintr-o deplasare la București...cel mai mult îmi plăcea Corul Sclavilor, pe care îl ascultam în buclă...ceva din tristețea colectivă a liniei melodice atinsese o coardă a sufletului meu...
Reprezentațiile urmau să se țină la Casa Sindicatelor, o clădire urâtă înfiptă în obrazul orașului, dar care, la vremea aia, îmi părea impozantă și misterioasă, cu trepte largi de marmură și uși de sticlă groasă.
Până una, alta, preocuparea mea era cum să mă îmbrac...aveam o rochie beige, ca un fel de rubașcă, din tergal, încheiată rusește la gât cu o panglică brodată cu flori vișinii, reluate pe cordonul lat...de la Mimi, o prietenă de-a mamei plecată sus (adică în Germania), aveam o pereche de ciorapi albi de plasă, cu modele fantaste...și aveam, culmea asortării, o pereche de pantofi trotteur, cu baretă, din lac vișiniu.
Următoarele zile, așteptam să adoarmă toți în casă și probam rochia, oglindindu-mă în ușa șifonierului...eram când mulțumită, când nemulțumită, după cum bătea lumina sau dispoziția mea de moment.
Și vine ziua cea mare...eram atât de emoționată încât am reușit să-mi fac o gaură în prețioșii ciorapi...mama a prins-o cu ață la culoare, nu se vedea nimic, tata m-a luat de mână și am pornit.
Am urcat scările de intrare, apoi scările curbate ce duceau la sală și iată-ne înăuntru...tata saluta, strângea mâini, zâmbea în dreapta și stânga, din când în când se oprea să schimbe câteva vorbe, și atunci aveam și eu un mic rol...tata mă prezenta, ea e fata mea cea mare, Monica...
Ne-am așezat pe fotoliile de pluș de culoarea muștarului, acum pot să spun de Dijon, luminile din plafon s-au stins treptat, până au rămas doar stele îndepărtate...s-a ridicat cortina...pe scenă, decorurile majestuase, cu mult auriu, vocile pline, costumul stacojiu al Aidei,  nu mai știu cine era interpreta, dar era plinuță, cu o burtică pe care se mula un fel de brâu brodat și purta coliere împletite la gât...toate astea au fost prea mult pentru mine...sala și scena au început să se învârtă și m-am lăsat moale pe umărul tatei...tata, speriat, m-a luat în brațe, a fugit câțiva zeci de metri până la un taxi și am ajuns acasă.
M-au pus în pat, dârdâiam de frig și întrebam mecanic, ca o jucărie stricată...când mergem la Rigoletto?
Așa am zăcut în pat vreo săptămână, cu febră de 40 de grade, cu tata sau mama la căpătâiul meu, cu doctorul venit în grabă cu diagnosticul e foarte emotivă fata dumneavoastră...aveți grijă...

miercuri, 17 august 2016

Femeia în oglindă

 
Luciano mă aștepta...întârziasem, erau lucrări la drum la intrarea în oraș...în interiorul coaforului, băieții în tricouri negre, mulate, baletau grațios în jurul capetelor, uscau, ondulau, întindeau, încrețeau, vopseau, pieptănau...în tăcere! Reconfortantă schimbare, după ciripitul gureș ce însoțește, îndeobște, universul saloanelor de coafură. Din plafon, de undeva dintre candelabrele negre cu reflexe viorii, sidefate, Delia își punea în cântec, pentru a mia oară, aripi de vis, dar nimeni nu părea să bage prea mult în seamă această operațiune complicată.
Luciano mă privește serios, își trece degetele prin părul meu lung, ud...trebuie să vă usuc întâi rădăcinile, altfel nu va curge frumos, lin, potolit....mă las în mâinile lui, închid ochii, urmez conștiincioasă instrucțiunile, capul în piept, pe spate, aplecați-vă, vă rog, într-o parte...nu mă întreabă când am venit, când plec, unde am fost sau unde plec în vacanță, ce am primit în dar de ziua mea...tace, concentrat...prin bucle alunecă uleiul auriu, marocan, învelind fiecare fir într-o glazură cu sclipăt discret, onctuos...cred că trebuie să vă retez un pic bretonul, nu vi se văd sprâncenele și se pierde mult din expresia feței...fă ce crezi, dragul meu, știu că, la final, va fi foarte bine...
Placa întinde vârfurile...deschid ochii și mă privesc în oglinda cu ramă neagră, brodată cu argintiu...femeia din oglindă îmi răspunde cu un zâmbet ștrengar...bărbatul cu ochi de catifea privește, mulțumit, la rezultatul trudei sale...un ultim gest, o perie uriașă, din păr de veveriță, se plimbă cu mișcări moi pe umerii obrajilor, pe buze, pe frunte, înlăturând mici fire de păr tăiate din bretonul franjurat...e bine?
E minunat, Luciano...și atât de odihnitoare tăcerea ta...și apoi, mă faci atât de frumoasă!
Nu-i greu, aveți un păr care mă inspiră...:)

Albastru declinat

 
Malé...ieșim din clădirea aeroportului, amețiți de zborul de 12 ore...aerul e dens, umed, fierbinte...îmi aprind o țigară și o sting imediat. Nu are gust. Maldive...ne așezăm pe o terasă în așteptarea hidroavionului care ne va duce pe insulă...în stânga noastră, niște clădiri urâte și dana portului...sosește hidroavionul, un fel de RATA de pe vremea lui Ceaușescu, ca un autobuz vetust cocoțat pe trenul de aterizare acvatică...mă agăț de mâna ciocolatie a unuia din cărătorii de bagaje și urc...înăuntru, ne punem lucrurile în niște plase suspendate deasupra capetelor noastre...toate hublourile avionului sunt deschise, pilotul și copilotul, în pantaloni scurți, cămăși de in descheiate la piept și picioarele goale întorc spre noi fețe lucioase, decupate orizontal, sclipitor, de șiragul de dinți neverosimil de albi și ne urează bun venit la bord...ne desprindem de tarmacul lichid  și ne aruncăm în apa cerului...vântul îmi desface părul, nicicând n-am gândit să zbor cu geamul deschis, poate că visez...sub noi se întinde marea...s-o descriu, n-am cuvinte...ceruleum din cutia mea de acuarele...perlanul albastru cu care spăla mama rufele...aquamarinul de Brazilia dăruit de iubitul meu...smaraldele de mai apoi...eșarfa Hèrmes încolăcită de ghirlande aurii...apa ne privește cu o mie de insule, ochi de pe coada răsfirată a păunului...închid sub pleoape, fotografic, imaginea paradisiacă, și încerc să dilat clipa, s-o fac să se oprească...hidroavionul plonjează și aterizează învăluit în pături de apă scânteietoare...coborâm pe un ponton dreptunghiular, înfipt în mijlocul oceanului, oameni și bagaje, cu singur reper linia orizontului de jur împrejur...hidroavionul decolează...rămânem năuci, singuri, suspendați între două nuanțe de albastru, o mână de ființe fragile, albe, așteptând o ambarcațiune care să ne culeagă și să ne ducă acolo unde începe vacanța...

marți, 16 august 2016

The Naming of Cats T.S. Eliot - o traducere

 

Pisica aNume

Să chemi o Pisică e treabă serioasă
Nu doar o distracție de seară ploioasă
Probabil sunt Pălărierul nebun
Dacă vă spun
Că o pisică, musai, are,
Trei nume în dotare
Unul, ce-l folosim toată ziua
Poate fi Kitty, Kate, Musi sau Kia
Sunt și altele, mai dulci și mai catifelate
Carina, Bella, Marina, Hecate
Dar nume, totuși, destul de neinspirate
Vă spun precis, o pisică are nevoie mare
De un nume special, cu culoare
Altfel cum ar putea ține coada sus
Cum m-ar putea privi de parcă nu-s?
Nume de tot felul, vă dau o grămadă,
Bomboana, Banana, Codana, Cotmeana
Și e o singură pisică, atenție mare
Ce răspunde la fiecare
Dar, dincolo de tot și de toate,
E un nume de Pisică ce le umple pe toate
E un nume doar de ele știut...
Când le vezi gânditoare, cu ochii de soare,
Cu ochii galbeni ca aluna
Privind nepăsătoare luna,
Când te uiți la ele intrigat
Și te întrebi ce le trece prin capul delicat
Nu-i nimic complicat!
De fapt, ele gândesc, funambulesc
La numele lor de fum, de cerneală și scrum,
La numele lor pisicesc
Pe care oamenii nu-l ghicesc...


The Naming of  Cats

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter 
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily, 
Such as Peter, Augustus, Alonzo, or James, 
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey —
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames: 
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter —
But all of them sensible everyday names. 
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkstrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum —
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover —
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular Name.

Vacanță

 
Mama vine din stradă cu o roșie verde (sic!) la spate...i-a dat-o vecinul...noi ne minunăm de ea ca de lucru mare, eu mă apuc să o fotografiez, Corina m-a molipsit de Instagram...:)))
Franceza mea s-a îmbunătățit simțitor de când bântui cu Corina și Laurent...mama ne-a așteptat cu varză à la Cluj, miel cu rozmarin, plăcintă cu caise și multă iubire...o atmosferă de Medeleni teleportat în Ardeal ne-a copleșit pe toți...din filigorie, munții violacei ne privesc cum îi privim, arcuindu-se când grațios, când colțuros și abrupt pe cerul spălat de ploaia de dimineață...facem planuri să nu facem nici un plan, pe piticu l-a mușcat o viespe la Vadu, și-a lăsat acul în carnea lui...mâine mergem la piață, coafor Luciano, socată la Brukenthal, poate păstrăvi înveliți în frunze de lipan, prieteni de văzut oricum...un om intră cu căruța încărcată de lemne în curte, lemne de iarnă apropiată, de Crăciun, cozonaci și încă o dată de la capăt...viața e dată pe repeat, atâta timp cât e așa nici nu-i rău...și, mă tem, nici nu-i altcum de făcut...

luni, 15 august 2016

Pace

 
De pe terasa suspendată în cer, aud departe, ca prin vată, zvârcolirea orașului...un țipăt de sirenă sfâșie net mătasea norilor...încerc, fără succes, să identific dacă e o mașină de pompieri, salvare sau poliție, dar mă las păgubașă...deodată vrăbiile zvâcnesc, aerul vibrează metalic, pisica se desface brusc, ca un arc...un huruit de sfârșit de lume umple după amiaza...eu îi dau puțină atenție...m-am obișnuit...vecinul meu își ridică de la sol, de pe heliportul de la palat, elicopterul, trece prin fața casei, aproape atingând vârfurile copacilor și se pierde în zare, înspre Săcele...
O corcodușă desprinsă de vânt pleznește scurt capota mașinii, împrăștiind sânge gros, galben-auriu...Corina scrie un articol de care și-a amintit abia acum că trebuie predat azi!
Laurent a ațipit...
Departe de tot și de toate, savurez, cu înghițituri mici, ca să nu se termine prea repede, vinul din pahar și restul de zi...

Agorafobie

 

Îmi fac cu greu cărare prin mulțime...strada pietonală a orașului geme sub apăsarea șuvoiului de oameni, angrenați într-un balet cu mișcări browniene de du-te vino...copii, baloane, semințe, covrigi, înghețată, granita, vânzători ambulanți de orice, fete pe tocuri, jeanși căscați în dreptul genunchilor, terase arhipline, mojito...bere, multă bere, pizza, La Bibliotheque, ARO, țigănuși cu piele albă, femei supraponderale în pantaloni scurți, deschiși la culoare, prin care se vede linia chiloților ce taie adânc în carnea feselor, bărbați cu burți răsfrânte peste cureaua pantalonilor de doc...câini în lesă și ortaci de-ai lor mai puțin norocoși, dar liberi...mașini...cam tot a treia, a patra mașină,  un BMW negru, lucios...adeseori, de pe geamurile deschise se revarsă melopeea plângăcioasă a manelelor sau povestea cu ace a Carlei's Dream...

Sărbătoare mare...Sfânta Maria...weekend lung...
Clopotele bisericilor curăță aerul...

Ochii...

 
Plec la Paris, a spus cu voce aproape șoptită...bărbatul o privea, incredul...de trei zile suceau pe toate părțile povestea lor ce abia mai răsufla, otrăvită de minciuni, trădare și, mai încoace, nepăsare...voi sta acolo vreo trei săptămâni...am nevoie de aer...
Casa cu tâmplărie albastră îi privea tristă din orbitele boltite ale ferestrelor...casa lor dragă, inundată de verdeață, casa sfârșiturilor de săptămână, a cabanoșilor fripți în șemineu, locul de pornire și întoarcere al peregrinărilor fără țintă...orașul de la picioarele Tâmpei se posomorâse brusc, acoperindu-se cu vălătuci de ceață...nu mai era nimic de făcut...

vineri, 12 august 2016

Motorbike blues

 
Petrecere mare, lume multă...
Vrei să plecăm să privim stelele, pe malul lacului?
Da!
Cu motocicleta!
Și-a scos perlele de la gât și le-a încredințat șoferului, condurii din picioare, pălăria...
A încălecat în spatele bărbatului și și-a încolăcit brațele în jurul lui, sub privirile siderate ale comerelor bucureștene, mereu prezente la sindrofii...
Nu aveau căști, așa că au luat-o pe drumuri ocolitoare.
Ești curajoasă!
Nu...de fapt, nu prea-mi pasă...:)

Studenție

 
Trenul alerga pe câmpia arsă de soare...în compartiment era cald...sufocant...mi-am aprins o țigară și am cerut permisiunea să deschid geamul...bărbatul așezat în fața mea s-a repezit să-l deschidă...era înalt, cumva șui, cu gene drepte peste ochii albaștri, minunat îmbrăcat, minunat de politicos...
Ajunși la destinație, m-a întrebat dacă mă poate însoți. Am pornit pe bulevardul larg, am lăsat facultatea mea pe dreapta, am cotit pe prima străduță și am ajuns la prietenul lui, Sorin...de sub plafoanele înalte se desfăceau brațe largi de policandre de cristal...am privit uimită saloanele întrevăzute prin ușile glasvand, sobele late de ceramică glazurată, parchetul auriu de stejar, biblioteca ce urca până în tavan.
Era lume...am trecut de la unul la altul, am strâns mâini, am surâs, mi-am rostit numele...tatăl gazdei, un reputat profesor universitar și mare amator de femei, cum aveam să aflu mai târziu, mi-a zis, râzând...ce te sumețești așa? Am mai văzut sâni frumoși...pentru următorii 6 ani, acea casă avea să fie locul nostru predilect de întâlnire...și bărbatul din tren, iubit și soț, deopotrivă...

Picătura de lapte

 
Dintr-o picătură de lapte
Am iscat mii de șoapte
Am construit fortărețe
Ne-am bătut joc de cotețe
Am împărțit ciocolată
Ne-am jucat cu norii de vată
Si ne-am spus povești delicate
Decantate, sofisticate, ciudate...

De la o picătură de lapte
Ne-am întors către fapte
Am vorbit de oameni, morți și vii,
De cum ne repetăm în copii
De prințese bizantine
De cum întindem untul pe pâine
De edificii cristaline,
De mine...de tine....

Într-o picătură de lapte
Am închis zi si noapte
M-ai purtat pe brațe în bucătărie
M-ai lăsat să cotrobăi în cutie
Mi-ai arătat cum ești, ce gandești
M-ai ținut departe de clești 
Si m-ai desenat într-o reverie
Galben liliachie

Dac-am locui într-o sticlă de lapte
Înconjurată de smochine coapte
Te-aș lăsa să faci pe voia ta, dar așa, 
Dragul meu worf cu ochi de catifea
Cum n-am găsit o sticlă atat de mare
Care să-ncapă și munte și soare
Ne-am ridicat în picioare
Și am pornit în lumea mare

Și ți-am cerut încă ceva
Să nu-mi pui lapte în cafea....:)

joi, 11 august 2016

Bentley break

 
Ești acasă?
Pot să trec să te văd?
Mă simt singur și pustiu...
Da, vino!
Bentley-ul auriu, cu interior de piele cognac, a intrat în curte, fâșâind silențios...
Vrei o tartină cu jambon?
Vreau!
Și o cafea...
Și să stai lângă mine...și să vorbim nimicuri...
Și să nu mă gândesc la nimic...

Tarte Tatin

 
Stătea în cadrul ușii, cu sacul de piele atârnat pe umăr, cu părul lung, curgător, cu ochii dezgoliți...un zâmbet ca un plâns de-abia se mai ținea de buze...l-am părăsit...am venit!
Și vreau, de azi înainte, să porți acest parfum...Vetiver de Guerlain...și vreau să mergem să mâncăm tarte Tatin și să bem Campari orange...și vreau să nu ne părăsim niciodată!
Bărbatul o privea cu toată fața, încântat, uluit, speriat...departe, acasă, așteptau un copil și o nevastă...
Dar a zis, bine!
Din plafon se prelingea peste umerii lor vocea lui Celine Dion...pour que tu m'aimes encore...

Nonsens

 
Mă-ntreabă un domn, ce mi-e și prieten
La ce mai slujește poezia
Mai rentează să scrii
Pentru vii?

Îmi zice mama, ia-ți seama, 
Ai de ținut în școală copii
La ce scrii?

O demimondenă, deloc boemă
Nu-nțelege îndeletnicirea,
Se pierde cu firea

Directorul de la bancă
Striveste în dinți o sudalmă
Iar n-am plătit fonciirea

Femeia mea de menaj
Face cel mai puțin tapaj
E discretă de la natură
Minunată faptură...

Șoferul meu mă-nțelege
Ba chiar își alege
Din culegerea toată 
Poezia preferată

Criticii mei nu mai există
Criticii de poezie au dispărut
Mai demult...

Dialog

 

Te iubesc până la lună și înapoi

Astăzi am avut reflux gastric și, mă tem, revine artrita

Tu ești sufletul meu

Uleiul pe care l-am folosit pentru pastele carbonara era rânced

Nu pot trăi fără tine

Sunt mulțumit de mine, mi-au dat un bonus de la firmă

Aș vrea să zburăm

Am văzut că au reduceri la Carrefour, cred că-mi voi cumpăra un blender

Ai vrea să plecăm cu bicicleta în soare?

Pensia e mică...asigurarea de sănătate neacoperitoare...trebuie să-mi fac analizele...ultimele n-au fost prea bune...

Ești un prost!

Am atins Nirvana, sunt liniștit și împăcat cu prostata mea

miercuri, 10 august 2016

Omul care m-a iubit...

 
Foto Dinu Lazăr

Să știi că am, acasă, și pulovere de cașmir...:)
Îl priveam...avea un pulover croșetat în casă, gros, gris souris...ochi albaștri...o față de Robert Redford reinterpretat...părul nisipiu, pieptănat cu cărare într-o parte...
Vrei să ne cumpărăm o casă la munte? a întrebat...
Și una la mare...și una mare, frumoasă și încăpătoare, în București...
Vrei să te măriți cu mine și să mă faci cel mai fericit om de pe pământ?
Eu, disciplinată, le-am făcut pe toate...:)

Mâna ta

 
Mâna ta odihnește cuminte pe coapsa mea stângă...
Nici nu suflu de teamă c-ar putea să se frângă...
Nu dorm nopțile ...veghea nu-mi pare nătângă...
Fiindcă stau încrustată în tine....
Ce bine...

marți, 9 august 2016

Însurat e un pic mai bine decât spânzurat

 

Extrase din art. “Însurat e puțin mai bine decât spânzurat” - Revista Tabu / iulie 2002


 “... Care e viabilitatea cuplului pe termen lung? Freud stabilise pentru un cuplu o viață de 4 ani. În cazul meu am avut cicluri de câte 7”.
“ ... iubirea trebuie separată de instituția căsătoriei, care o pervertește.”


Adevarata față. La începutul unei relații, fiecare încearcă să proiecteze o imagine ideală a ceea ce el/ea ar dori să fie. Gesturi și cuvinte mari, extravaganța la ordinea zilei, grija excesivă pentru aspectul fizic, manifestări romanțioase, reprimarea reacțiilor fizice inestetice, etc. Efortul depus este mare și se răzbună la scurt timp, readucându-l pe subiect din starea de grație la starea lui normală.

Sexul. Sexul casnic adoptă poziții clasice, elimină fantasmele și reduce la minimum arsenalul erotic. Pentru cei (vorbesc acum cu precădere de bărbați) care văd în sex o datorie conjugală, el este zilnic, sau oricum, extrem de frecvent, dar la fel de linear. Fantasmele se consumă în afara cuplului după imaginația și puterea fiecăruia, ori cu vecina de bloc, ori cu instructorul de fitness, ori cu Carla Bruni, ori cu ... 
Toate îndrăznelile de la început, toate pozițiile inedite și prelungirea până spre dimineață a jocului erotic, dispar. Dispar și căpșunile, (pătează așternutul), șampania (păstrată la frigider pentru sâmbătă când vin nașii), lumânările (curg pe mobilă, fac fum și în general nu au niciun haz). Lenjeria La Perla e scoasă pe tapet doar în momente deosebite: zi de naștere, aniversarea căsătoriei, Crăciun, Revelion, Paște, Vacanța în Italia, sau când există suspiciunea că în interiorul cuplului s-a infiltrat o a treia persoană pe post de amant/ă. Funcționează întotdeauna fără greș.

Copilul/iii ai căror părinți se despart sunt profund nefericiți pe termen nedefinit. Divorțul părinților este, din punctul lor de vedere, precum anusul contra naturii. 
... Au devenit excepții, precum berzele în catacombe, copiii ai căror părinți nu sunt divortați ...

Proprietatea. Unul din foștii mei soți era pisat sistematic la cap de către mama lui pentru că, la divorțul de o soție anterioară, nu luase din casă pernele din puf de gâscă. Acest subiect revenea obsesiv, devenind leitmotivul mariajului ratat. ....

Ura. Ura se instalează, volens nolens, mai devreme sau mai târziu, în interiorul cuplului căsătorit. Intoleranța cunoaște diverse grade, de la a nu mai suporta felul în care partenerul de viață își înghite cafeaua de dimineață, până la aspecte grave, ce, prin excepționalul lor, nu fac obiectul acestui articol. 
Georges Simenon a scris un roman despre instituția căsniciei, în care membrii cuplului ajung să-și omoare unul altuia animalul favorit (pisica ei, papagalul lui). Și despre ura în cuplu nu am scris încă nimic.

Amanții. Mulți oameni căsătoriți nu îndrăznesc să-și ia un amant/ă. Alții sunt prea comozi. Mulți au deja un amant/ă. Acesta este stadiul incipient al relației de cuplu, starea de grație. În același timp, o relație extraconjugală, în mod paradoxal, dacă nu destramă o căsnicie, o consolidează. Întelegeți ce vreți.

Refugiile. La acest capitol, variantele sunt, 
practic, nelimitate. Enumăr printre cele mai frecvente : bulimia alimentară sau de altă natură, alcoolul, fotbalul, compulsory shopping (cumpărat în neștire mai pe românește), pescuitul, excesul de viteză, redecorarea casei, pet-ul...

Divorțul. Vă doresc din suflet să nu ajungeți acolo. Chiar după dispariția iubirii, e o experiență traumatizantă, pe care o pot ușor asemui unei operații fără anestezie.

În loc de concluzie. Peste puțin timp voi sărbători aniversarea celui de-al doilea an a celei de-a treia căsnicii. Ne vom întâlni cu prietenii dragi, cu familia, vom mânca, vom bea șampanie, ne vom uita la fotografii. Să fiu iertată pentru rândurile de mai sus de către cei pe care lipsa de imaginație îi face să-și spună că au o căsnicie fericită.

Totuși, în timp ce scriu aceste rânduri, la televizor se transmite de la cimitirul Bellu, ceremonia înhumării lui Ștefan Augustin Doinaș și a soției sale, Irinel Liciu.

Promit să nu promit

 
În grădina amiezii, tabloul ardea cu flacără verzuie, topind uleiul...i-l dăruise de ziua lui, portretul ei, pictat de Anca...o înfățișa cu părul căzut pe umeri, într-o dezordine savantă, cu mâna prelungă odihnind oarecum nefiresc pe piept, cu scântei de iarbă coaptă de soare în ochii de culoarea alunei...
Nu te las să pleci!
Te iubesc și nu pot trăi fără tine!
Decât a altuia, mai bine a nimănui!
Mâna bărbatului s-a încleștat pe încheietura fragilă, cu pielița străvezie, străbătută de vinișoare albăstrii...mă doare, a scâncit femeia
Cu ochii nebuni, a târât-o în garaj, a încuiat ușa după ei, a pornit motorul mașinii și i-a spus, cu o voce deodată calmă, aproape plată...vom muri aici, amândoi, asfixiați de gazul de eșapament, ca niște Capulet și Montague moderni...nu dureză mult și nu doare...nu te pot lăsa să pleci, înțelege...
Cu o ultimă scânteie de luciditate, a șoptit...dragul meu, te iubesc, nu te voi părăsi niciodată, hai să ieșim de aici, avem o viață împreună...
Neîncrezător și încrezător, bărbatul i-a pipăit fața, i-a luat-o în mâini, i-a șters boabele mărunte de lacrimi...promiți?
Promit!
Au ieșit înapoi la lumină. Tabloul carbonizat îi privea ca o rană săpată pe obrazul gazonului...
S-au despărțit târziu, în noapte,  cu promisiunea să se vadă a doua zi la cafeneaua din centru...

Femeia s-a urcat în primul tren și a fugit la celălalt...o aștepta...
S-au revăzut întâmplător, pe stradă, după câteva luni...el slăbise vreo 13 kilograme și albise brusc
Iartă-mă că am fugit, dar nu te mai iubeam...pică bine, pentru că nici eu nu te mai iubesc pe tine...

Monstrul Colombre

 
Habitaclul mașinii era învăluit în întuneric, doar luminița spectrală, albăstruie, a aparaturii de muzică, încastrată în bord, deslușea tremurat fața bărbatului...ușor aplecat peste volan, povestea cu o voce joasă, catifelată...fata îl asculta fascinată, cu buzele ușor întredeschise.
Era convenția lor, propusă de ea, ca el să inventeze câte o poveste în fiecare zi, pe care să i-o spună seara, înainte de a se despărți. Cea de azi era, ca mai toate celelalte, despre iubire...o poveste dulce-amară, cu un bărbat care se întoarce mai devreme decât de obicei acasă și își surprinde nevasta în bucătărie, ornând cu vișine prăjitura lui preferată. Se apropie pe la spate, cu pași ușori, de gumă, de femeia absorbită complet de laborioasa operație, și vede cum degetele prelungi apucă fiecare fruct în parte și presară sub el o pudră albă...într-o străfulgerare, omul își dă seama că soția lui vrea să-l otrăvească, reface, cu spatele, drumul până la ușă, după care strigă, vesel, iubito, am venit!
Femeia se întoarce, cu fața în flăcări, se aruncă în brațele lui și îi șoptește...ce bine, dragul meu...ți-am făcut prăjitura ta preferată...după care îi întinde platoul însângerat de carnea fructelor...bărbatul își afundă privirea în ochii ei lichizi, albaștri, și mănâncă dulcele până la ultima bucățică...

Și, a murit, întreabă fata cu o voce mică?
Da, vine răspunsul...a murit, dar o iubea atât de tare încât nu a vrut să o supere...

S-a lăsat tăcere...e târziu, trebuie să plec, sunt sigură că mama așteaptă în dosul perdelei, pe întuneric, să mă întorc acasă...
Te iubesc, dragul meu...îți mulțumesc pentru poveste...ești cel mai minunat, mai deștept și mai sensibil bărbat de pe pământ!

Au trecut anii, s-au iubit și s-au despărțit...
Într-o zi, într-o librărie, îi cade în mână o carte...Dino Buzzati, Monstrul Colombre și alte 50 de povestiri...printre ele, povestea prăjiturii cu vișine și alte câteva din cele ce-i încântaseră adolescența și iubirea pentru bărbatul copt...

Interjecții

 
Zdrang!
S-a închis ușa în urma ta
N-am crezut că va fi așa

Târrrrr!
Telefonul sună inutil
E totul futil!

Wow!
Ți-ai luat mașina visată
Acum n-o s-o mai conduc niciodată...

Ohhh!
Câte vești și povești
Încape acest Bucuresti

Offf...
Mă întreb unde, oare
Voi găsi un loc de parcare

Iiiiiii...
Dacă vii
Ne facem că nu știu, că nu știi...

Bufff
Mă trântesc pe sofa
Mă tem că tot nu vrei sa fii a mea

Eiiiii....
Daca vrei
Poți să ai corifei

Dar,
Tu mă vrei doar pe mine
Ce bine!


Sent from my iPad