Faceți căutări pe acest blog

luni, 26 septembrie 2016

Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!

 
Hai, zi-ne-o pe aia cu chinezu!
Ne înghesuiam vreo 15-20, în bucătăria mică de bloc...Gyuri își îngusta ochii, își umfla obrajii, își țuguia buzele și începea să vorbească pițigăiat, legănându-se de pe un picior pe altul ca un mandarin mic...ne tăvăleam pe jos de râs și îl rugam, mai zi-ne-o o dată, Gyuri...se scărpina în cap, cu o figură serioasă, lungă, iar pe noi ne bufnea râsul instantaneu...întindea mâna după chitară și îl ascultam cântând, melancolici și cuminți, așezați care pe unde apucam, pe un colț de masă, pe taburete, pe dușumeaua învelită în linoleum, sorbind câte o gură din Cabernetul Sauvignon de Murfatlar, foarte în vogă pe atunci...în clipa următoare, începea să declame Mama lui Ștefan cel Mare, cu patos și privirea rostogolită în tavan, și iar ne scutura, molipsitor, un râs întretăiat de lacrimi...oprește-te, Gyuri, că ne omori!!!
Eram studenți...
Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!

marți, 20 septembrie 2016

Aventuri pedestre

 

Nu știu ce mi-a venit azi să las mașina în poartă și să plec pe jos să-mi rezolv treburile...m-am echipat cu cizme de cauciuc, o pelerină de ploaie lungă până-n pământ și umbrelă...într-o latură a bulevardului Dacia, o baltă uriașă se lățește pe carosabil...șoferii besmetici, porniți ca din pușcă de la stop, intră în trombă în ea, stropind de sus până jos deopotrivă pietoni și calcane de case...apuc să mă pun în fața unei bătrânici înainte să fie inundată de jerba de apă murdară...mă privește cu ochi ofiliți, de myosotis, și-mi șoptește, aproape imperceptibil pentru ureche, mulțumesc...
Pe trotuarele înguste, umbrelele se ridică și se coboară, grațios, ca într-un balet, când oamenii trec unii pe lângă ceilalți...lovesc crengile joase ale unui arțar care se scutură peste mine râzând din mii de stropi...un cățel ud, cenușiu, se aciuiește într-un gang...are ochi de om...
Mă întorc victorioasă, purtând, ca pe un trofeu, puiul rumenit cumpărat de la Gallo...
Podul mă întâmpină bucuros, îmi scoate pelerina și cizmele și-mi întinde o ceașcă fierbinte de cafea, cu cardamom și un strop de coniac...
Mi-e toamnă...

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Singurătatea perlelor

 
Femeia intră dezinvoltă în restaurant...umerii goi lucesc, singurii tineri, la gâtul veșted briliantele dau raze, rujul roșu fixat cu pudră mai are până să se răspândească în ridurile buzei de sus...rochia fluidă, de culoarea untului, îmbracă trupul subțire, lipsit de sveltețe, cocoțat pe tocuri cui...
În urma ei, purtând cu grijă un bichon maltez împodobit cu o fundă albastră în moțul din creștet, vine un bărbat tânăr, brun, cu ochi deopotrivă hăituiți și cinici, mișcându-se ca un animal sălbatic prins în croiala costumului gris-fer cu revere înguste, tighelite la vedere...
Patronul restaurantului o întâmpină cu temenele și o conduce spre masa rotundă, drapată în alb...
Șampanie, te rog...se apleacă peste masă, spre companionul docil, cu o țigară proptită între buzele țuguiate...degetele descărnate, împodobite cu inele masive, piruetează în jurul paharului fragil, alungit, plin de hohote și bule...nu-l atinge...noaptea nu-i încă stăpână...
La mulți ani, dragul meu! În cutiuța de marochin brodată măiastru cu aur, pe patul albastru de catifea, se adâncește sclipătul stins al unei perle baroce, ce începe spectaculos un ac de cravată...bărbatul se uită în treacăt, neatent, mai preocupat să soarbă din culcușul lor stridiile ce nu-i plac, dar care sunt inconturnabile la fiecare aniversare...
La mesele din jur, aceeași poveste declinată în mii de cioburi cristaline...

Veverița

 
Veverițo, îmi faci o salată de roșii?
Vă fac, dar o aduc acoperită cu o farfurioară, să nu vadă ceilalți, că nu e în meniu...
E măruntă, negricioasă, își poartă părul strâns la spate într-un coc mic, se strecoară printre mese ca o zvârlugă, mereu cu zâmbetul pe față...are dinți frumoși...pare să nu obosească niciodată, deși cred că face kilometri pe zi între plita încinsă, bucătăria din capătul opus și mesele răspândite cam pe peste tot...
Aduce, cui poftește, lapte și brânză de capră de la ea de-acasă, din sat, ouă de țară, roșii, smochine zemoase...
Rămâne uneori, pentru câteva clipe, cu ochii pierduți pe întinderea de apă, gândindu-se la ceva doar de ea știut, după care repornește alergătura, cu viteză îndoită.
Se desprinde din făptura ei o melancolie, ca o cunoaștere prea devreme a vieții, sau, poate, e doar reflexul acestei bucăți de pământ alungite în mare, cu ierburi zgârcite și aspre, tărâm ce-și lasă semnele în oamenii puțini ce îl
locuiesc.

vineri, 16 septembrie 2016

Pagadi, Zaieț!

 
Are trupul noduros, parcă împletit din odgoane de vapor, mușchii lungi, fără pic de grăsime, întinși sub pielea arămită de straturi sucesive de soare...umblă de colo-colo cu o roabă, denumită tot de el taxiul, pentru că-i ajută pe oameni să-și care cortul și bagajele dinspre mașini înspre plajă și invers...strânge năvoadele, împinge bărcile la apă, spune poezii scrise de el, cui vrea să-l asculte, și mulțumește frumos când primește o țigară.
Se îndeamnă la vorbă...stă tot timpul anului pe grind, iarnă-vară...îl întreb...ce faci tu, Zaieț, cât e ziua de lungă, când totul îngheață și vântul taie cu mii de lame obrazul imprudent al vreunui rătăcit...am o sobiță...un radio...împletesc năvoade, le repar pe cele rupte și destrămate...mă gândesc la ale mele...scriu câte o poezie...
În colțul buzelor atârnă un chiștoc stins...surâde ciudat, pe urmă râde brusc, cu toată gura, și întreabă ghiduș...cine-i de vină?
Își răspunde singur...Iepurele!

joi, 15 septembrie 2016

Tobiță, Pamela și Flocea

 
Ce mâncăm azi?
Nu știu încă...ce prind...probabil lufar...
Mă uit în ochii aurii, tiviți cu verde crud, ferestre deschise în obrazul ars de mare și vânt...vezi că am adus roșii de grădină, din sat!
Viața se simplifică, brusc. E doar marea, caldă, dar, paradoxal, limpede, cerul caleidoscop de culori, nisipul nesfârșit și o mână de oameni fericiți, senini. Tobiță, Pamela și Flocea, cei trei cerberi negri, se împletesc cu ochi cerșetori în picioarele noastre...desprind cu degete flămânde carnea albă și dulce a peștilor proaspăt scoși de pe plită...pescarii se uită cu admirație, ei, care admiră rar și cu greutate, la dexteritatea cu care despic peștele, îi separ coloana vertebrală, capul și coada, care zboară apoi spre boturile flămânde ale câinilor așezați roată...
Soarele se culcă roșu de oboseală între ierburile deltei...încep să urle, departe, șacalii,  un iepure de câmp zvâcnește scurt dintre roțile tractorului, în păhăruțele mici cât un degetar se scurge, chihlimbariu, rom...

vineri, 9 septembrie 2016

Spleen

 
Cred că, atunci când nu poți să scrii, singura soluție e să scrii despre cum nu poți scrie...
M-am trezit cu o imensă lipsă de chef de orice, Mihail Sebastian se lamentează și el, în Jurnal, că nu poate scrie, deci nu deschid cartea acum, mașina mea de cafea scrâșnește din boabele lucioase, la televizor curg neștiri inepte intercalate de știri demente, medici bătuți în plină stradă și în cimitire, șoferi fără carnet, morți de beți, dau peste copii pe trotuar, reclame la pamperși pentru adulți ce suferă de incontinență urinară, o albină se sinucide, a mia oară, în direct, lăsându-și acul în carnea omului, un polițist s-a împușcat în cap în fața colegilor, Micuțu o confundă pe mă-sa cu Cătălina lui Eminescu, semănând și mai multă ceață în capetele auditoriului...
Îmi scrie unu că sunt rea...oi fi...când îl întreb pe ce se bazează, n-are explicație...
Un septembrie dulce se prelinge peste case și oameni, pescărușii mei tropăie în pas de gâscă pe acoperiș...feisbuc mă întreabă ce-i în capul meu, și eu, golită de gânduri, nu-i pot răspunde...

joi, 8 septembrie 2016

Gabrielle

 

Era micuță ca o vrabie, mereu cocoțată pe tocuri, cu părul lung, brun, strâns în creștet, cu vestminte vaporoase, țesute din mătăsuri galbene și roze...ceva ce se întâlnește mai rar acum...o femeie femeie, până în ultima fibră a ființei sale...își petrecea dimineața împreună cu bărbatul ei, în baia largă, luminoasă, de pe Hristo Botev, mobilată cu o canapea Louis XV...povesteau, citeau presa, comentau, bârfeau, ea îi făcea manichiura și două ouă ochiuri, moi, el râdea larg, răsfățat...
Am petrecut minunat la mare...singure...în casa uriașă suspendată pe faleză...cu neliniștile, bucuriile și vorbele noastre puține...dulci...
Povești de București pe care nu vreau să le uit, așa că le prind cu acul aici, în insectarul meu provizoriu și, oricum, virtual...
La Paris, locuiam lângă faimosul Le Lapin A. Gill, în apartamentul altor prieteni dispăruți prea devreme, Nottara...am trăit invazia din Golf în direct, la televizorul lat, colorat dar necruțător...și băteam Montmartre, la vânătoare de țesături de vis și parfumuri...
Mi-e dor de tine, Gabriela...

Veghea

 
În fiecare noapte, de la fereastra dormitorului meu, peste acoperișuri și coame de frunze, văd o lumină caldă, difuză, mereu la același geam, într-o clădire cu vreo trei etaje...cum nu mai dorm de mult, m-am întrebat, adeseori, cine veghează alături de mine...uneori închipui o fostă soprană, uitată de lume, ce-și derulează iar și iar, pe ecranul televizorului și pe ecranul interior al minții, spectacolele și gloria, încolăcită în jurul trupului cald al unei pisici de fum...
Alteori îmi imaginez un bărbat tânăr, suplu ca o mangustă, neliniștit, fragil, trudind asupra unei coli de desen, înaripând construcții îndrăzneț înfipte în cer...destul de rar  mă gândesc la o fată cu obrajii aprinși de oftică, ascunzând sub pat bolul de porțelan lăptos brăzdat de fire subțiri de viață scurse din plămâni...tuberculoza nu mai e la modă în secolul 21...
Cred că, într-o bună zi, voi străbate distanța de două străzi din cartierul cu povești și voi suna la ușa ferestrei luminate...asta, dacă, nu cumva, fereasta aceea e doar proiecția în văzduh a gândurilor mele târzii, din dormitor...

marți, 6 septembrie 2016

Trei

 
Era o după amiază dulce, de primăvară...în bar era liniște, o pereche într-un colț și un bărbat singur, la o altă masă.
Deodată aerul s-a însuflețit, a intrat un amic însoțit de un bărbat înalt, brun, cu mișcări de felină...ți-l prezint pe prietenul meu...i-am spus că-l aduc în cel mai minunat loc din oraș, la Carioca...
Tăcea frumos...a fost mirat că i-am oferit cafea Illy...la vremea aia, cred că nu mai exista pe nicăieri prin București...a rămas până seara, bând cafea după cafea...a doua zi a venit din nou...
Pot să te invit la cină?
Și am rămas să cinăm împreună...vreo 17 ani...

duminică, 4 septembrie 2016

Centrul Vechi

 

După o scurtă perioadă de forțată acalmie indusă de edilii capitalei, cu evacuările din clădirile cu risc mare de prăbușire la cutremur, Centrul vechi al Bucureștilor s-a reînsuflețit și reumplut, parcă mai abitir decât înainte. Lipite una în coasta celeilalte, se înnădesc cârciumi, terase, baruri, lounge, bistrouri, fast-food, saloane de masaj cu mesaj explicit, buticuri cu haine ieftine, colorate, și pantofi de mușama, dughene cu dulciuri lipicioase și băuturi răcoritoare, magazine cu rochii de mireasă îmbrăcând țepene domnișoare Aurica și palizi Dagoberți, restaurante cu oarece pretenții, toate viermuind de lume.
Pe turiștii străini îi identifici de la distanță...îmbrăcați lejer, cu sandale romane sau sneakers în picioare, un rucsac în spate, coafuri rasta sau părul în dezordine, călători universali pe care îi găsești în orice capitală a lumii...cu autohtonii se schimbă complet povestea...fetele sunt îmbrăcate "de seară", cu pantofi cu toc cui, cu care n-am să înțeleg niciodată cum pot umbla pe caldarâmul pietruit și denivelat fără să-și rupă picioarele, gene false, sclipici, tone de fard și imitații de genți celebre...băieții sunt mulați în tricouri, cu capul ras pe părți și o creastă ridicolă de păr în creștet, atitudine nonșalant-agresivă și telefoane deștepte la vedere...
Se mănâncă prost peste tot, se bea mult, muzicile se împletesc cacofonic și amețitor deasupra capetelor, din când în când, o motocicletă uriașă despică mulțimea, lăsând în urmă o dâră înecăcioasă de gaze de eșapament, un om al străzii se plimbă în sus și în jos, flancat de doi câini vagabonzi, țigănci revărsate se ațin pe la mese, oferind, contra cost, trandafiri roșii pentru iubiri de o noapte, o femeie trecută de vârsta a treia, cu părul ars de perhidrol și rujul răspândit în raze în ridurile gurii, cere un foc...băieții de la masă o alungă cu glume groase...
Pena Corcodușa, Pirgu și Craii se ațin la întretăierea Șelarilor cu Covaci și Lipscani...
Noaptea e singura tânără...

Un restaurant chinezesc foarte românesc sau Pierdut restaurant, îl declar nul

 

Aseară am fost cu niște prieteni la un restaurant chinezesc, plasat convenabil,  chiar în colțul străzii mele. Îmi plăcea să merg acolo...e foarte aproape, fac supa Gao Tang, vită pe plită încinsă și calamari cu legume, foarte buni...decorul e o chintesență a kitsch-ului, atât înăuntru, cât și pe terasă, cu vegetație artificială de un verde deloc firesc și statuete Buddha uriașe de ipsos, vopsite grosolan cu un fel de maglavais auriu, dar nu mă deranja deloc, ăsta fiind un fel de loc comun în decorația restaurantelor chinezești. Clienții, destul de amestecați și, îndeobște,  rezistenți la combinații de gusturi și arome inedite, cer adeseori cartofi prăjiți și șnițel, așa că restaurantul s-a adaptat și în meniu există un fel de cartofi pai turtiți ca o plăcintă și "șnițel chinezesc", care-i exact ca cel românesc, foarte departe de cel vienez.
Aseară terasa era plină...sâmbătă seara...
Am așteptat multișor până să ne întrebe cineva ce vrem să bem, măcar...erau doi ospătari pe terasă, o fată și un băiat, și încă o puștoaică, ajutor...se vedea că sunt depășiți de situație, obosiți până în măduva oaselor...nu mai erau în stare nici să schițeze un surâs...seara a continuat așa cum a început, adică prost! Ne-au adus băuturile, vin rosé, bere și apă minerală și au pus toate sticlele pe masă, de-a valma, fără să toarne în pahare...de altfel, nici nu erau pahare pentru tot ce cerusem...am mutat noi sticlele pe un gheridon din apropiere și ne-am turnat în pahare singuri. După vreo zece minute a sosit și gheața, după altă jumătate de oră ni s-a luat comanda pentru mâncare. După altă jumătate de oră, a sosit mâncarea, în tranșe ilogice, cu sosurile aduse la final și cu mine, exasperată, așteptând să primesc un bol și o pereche de bețișoare...s-a vărsat niște sos dulce-acrișor pe masă și ne-am apucat să ștergem singuri...bref, un dezastru!
La final, cerem nota de plată. Unii dintre noi doreau să plătească cu cardul, alții cash...nu se poate, zice chelnerița, am bătut pe casă și trebuie să plătiți ori cu cardul, ori cash...obosiți de toată tărășenia, ne-am organizat și am plătit cu cardul.
Când să ne ridicăm de la masă, vine în fugă fata care ne servise și ne spune că a încurcat notele de plată cu masa vecină și mai avem de plată 84 de lei! Pe care i-am plătit cash!!!
Cam asta e!
Pe mine m-au pierdut de mușteriu, dar lumea va continua să meargă, pentru că românul, ori e excesiv de tolerant, ca să nu zic total lipsit de pretenții, ori se ia la bătaie cu chelnerii... 
Calea de mijloc, adică firescul și normalitatea, așa cum o percep eu cu mintea mea îngustă de european, vorba lui Pleșu, lipsește cu desăvârșire...

joi, 1 septembrie 2016

Jardin des Bagatelles

 

Paradisul parizian al reveriilor mele, frivolități și escapade împărțite cu Marie Antoinette, parter și cer de roze roz, roșii, albe, smântânii, galbene, palide, aprinse, închise, misterioase, catifelate...sfincși încremeniți lângă grădina de ierburi aromate...păuni țanțoși, ireali...rațe ludice și gâște indecente...pisici famelice prelinse pe lângă trunchiuri de copaci...cascade peste covoare de mușchi, ochiuri de apă, copaci în hohote de floare triumfătoare...în depărtare, La Defense, un fel de americă înfiptă în coasta orașului meu iubit...

Tanjia with love

 
Ne-au adus, fiecăruia de la masă, câte o ulcică de pământ ars, sigilată la gură, proptită într-un suport metalic, ca un trepied...aveți grijă, e fierbinte, tocmai ce am scos-o din cărbunii încinși!
Cu o lovitură scurtă și precisă de cuțit, aducând foarte mult cu faimoasa sabrare a șampaniei, chelnerul a decapitat vasele de lut, din care s-au revărsat aromele cărnurilor topite în mirodenii și legume...tanjia, specialitatea Marrakeshului, cu o rețetă veche de când lumea...se pun laolaltă carnurile, de vită, oaie sau pui, se adaugă legume și condimente, ierburi parfumate, se lipește o foaie de lut moale peste vas și se vâră în jar preț de 12 ore...
N-am mâncat nicicând ceva mai bun...de pe terasa restaurantului, urmăream înserarea violacee pogorâtă peste piața Djemaa el-Fna, cu îmblânzitorii de șerpi, femeile ghemuite ce pictau cu henna mâinile și picioarele europencelor vrăjite, povestitorii fantaști, în jurul cărora se strângea lumea ca la urs, vânzătorii de portocale și curmale...
Printre mese lunecau dansatoare cu pântecele dezgolit, unduitor, mângâiat de țechinii sunători ai vestmintelor aprinse...cyclamen, turqoise, orange...

În piață, negustorii începeau să monteze mesele lungi, cu banchete de lemn, și să clădească în piramidă capetele de oaie jupuite, o altă specialitate culinară foarte apreciată de localnici...
O seară în orașul visurilor mele, Marrakesh, de unde nu m-aș fi desprins niciodată, palidă făptură europeană, captivă, ca atâtea altele, între zidurile roșii ce spun povești...