Veverița

 
Veverițo, îmi faci o salată de roșii?
Vă fac, dar o aduc acoperită cu o farfurioară, să nu vadă ceilalți, că nu e în meniu...
E măruntă, negricioasă, își poartă părul strâns la spate într-un coc mic, se strecoară printre mese ca o zvârlugă, mereu cu zâmbetul pe față...are dinți frumoși...pare să nu obosească niciodată, deși cred că face kilometri pe zi între plita încinsă, bucătăria din capătul opus și mesele răspândite cam pe peste tot...
Aduce, cui poftește, lapte și brânză de capră de la ea de-acasă, din sat, ouă de țară, roșii, smochine zemoase...
Rămâne uneori, pentru câteva clipe, cu ochii pierduți pe întinderea de apă, gândindu-se la ceva doar de ea știut, după care repornește alergătura, cu viteză îndoită.
Se desprinde din făptura ei o melancolie, ca o cunoaștere prea devreme a vieții, sau, poate, e doar reflexul acestei bucăți de pământ alungite în mare, cu ierburi zgârcite și aspre, tărâm ce-și lasă semnele în oamenii puțini ce îl
locuiesc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce ciudată-i natura umană

Nu mai fiți deștepte, proastelor!

Neveste, consoarte, soții...