Faceți căutări pe acest blog

vineri, 2 iunie 2017

Mâncare de mazăre cu mărar

 În parcarea din fața Pieței Gemeni își face veacul un bătrânel cu aer de lup de mare relocat pe continent...e subțire ca o coardă, bărbos, sfătos...dă indicații elaborate șoferilor ce se parchează, cu o voce ascuțită, categorică...IA STÂNGA TOTAL! MERGE, MERGE, MERGE, MERGE! DREAAAAPTAAAA! 
Când vede că șoferul nu-l ascultă, își ițește capul cu păr vâlvoi în dreptul geamului neisprăvitului conducător auto și îl ceartă cu clăbuci în colțurile gurii.
N-am înțeles niciodată această românească dorință a bărbaților nației de a-și dirija semenii prin parcări, curți, refugii, deși am văzut adeseori fenomenul...șoferul e redus la statutul de handicapat, începe să încurce stânga cu dreapta, răsucește neconvingător volanul sub ochii mustrători și ușor disprețuitori ai specialistului pedestru...
Eu am făcut o înțelegere cu bătrânelul...primește 5 lei dacă tace mâlc, se ține la distanță și nu interferează în nici un fel cu manevrele mele automobilistice...ne ținem amândoi de cuvânt, și treaba merge strună! Azi s-a apropiat de portieră, i-am dat banii și m-a întrebat pe un ton șoptit...ați citit Sorell și fii? Am ignorat elegant pluralul, am dat din cap afirmativ și mi-am dus spre casă mazărea boabe, verde, crudă...vreau să fac mâncare de mazăre cu mărar...:)

joi, 18 mai 2017

Anul 2013 să se ducă unde a înțărcat mutu iapa!

Știu că vă bag în ceață, dar am găsit, într-o conversație privată, un text dintre anii 2013-2014, și m-am gândit să-l pun aici, să nu se piardă...:)

2013 să se ducă unde a înțărcat mutu iapa!

Am uns tartinele cu foie gras și le-am pus câte un moț de dulceață de ceapă...am îngrămădit mușuroaie de icre negre pe feliile subțiri de pâine...nu ca la ultima petrecere la care am fost, unde erau două, trei bobițe înotând într-o mare de unt, ca să nu zică oamenii că n-au servit caviar....icrele de Manciuria au vârfuit un bol micuț de cristal, după ce am mancat jumătate de borcan...ce vreți, sunt preferatele mele....

Am răsucit jambon de Serrano pe grisine, am desfăcut brânzeturile din hârtiile lor foșnitoare, să le las să odihnească o oră în penumbra răcoroasă a cămării...am rânduit cu dragoste paharele svelte de cristal pe tava de argint, în așteptarea spumoasă și foșnitoare a șampaniei...
Am aruncat o privire mustrătoare plebeelor sarmale ce se rumenesc în cuptor....m-am întreținut grațios în franceză cu cocoșul scăldat în bourgogne....am verificat trufa trufașă de ciocolată neagră...gata !

Acum pot să mă pun pe plâns....că an rău ca ăsta n-am avut de când mama m-a făcut!
M-au năpădit toate relele, mi-au murit oameni dragi și foarte dragi, mi s-au spart conductele de apă și m-au inundat necazurile....am umblat două luni cu Inspecția Tehnică a mașinii expirata, mi s-au tocit plăcuțele de frână în ajunul Crăciunului, mi-am pierdut o brățară scumpă la care țineam ca la ochii din cap, m-a părăsit somnul, mi-am pierdut cea mai bună prietenă, scurt și neconcludent, intr-o buză de neînțelegere, am tăiat nucul de la lac, mi s-au terminat lemnele pentru șemineu și pas sa-ți mai aducă cineva altele până după Sfântu Ion....

Da nu vreau să mă gândesc la nimic....vin musafirii, pentru o petrecere de an nou în pijamale, la gura sobei, poate cu putină muzică, povesti, vin, șampanie....cu tristețe permisă...fără pocnitori, artificii, petarde...

Anu ăsta să se ducă unde a înțărcat mutu iapa .... Iar voi să vă duceți pe unde aveți de dus, petrecut, băut, povestit, iubit, cântat, dănțuit...și să vină ălalaltu...ăla nou...că măcar nu știm nimic despre el....

La mulți ani....

Honey, I'm home!




Am aterizat la București, vă mulțumim că ați zburat cu Air France...vocea stewardesei mlădiază cuvintele, întâi armonios, în franceză, pe urmă poticnit și aproape neinteligibil, în engleză...avionul rulează pe pistă în taxi mood, suntem încă departe de cordonul ombilical ce ne va scoate în aerogară...oamenii își desfac centurile, se ridică în picioare, încep să deschidă compartimentele pentru bagaje...cam ca în RATA de Slobozia...seat down! SEAT DOWN AND KEEP YOUR SEATBELTS FASTENED!
Stewardesa își pierde dulceața din glas, cuvintele sună metalic, își părăsește microfonul și începe să alerge pe culoarul dintre scaune, punând oamenii la loc și închizând cu zgomot sec capacele de deasupra capetelor lor...în sfârșit, avionul se oprește de tot.

Toți pasageri se ridică în picioare, se îngrămădesc unii peste alții pe coridorul strâmt, un bărbat cu un tatuaj elaborat pe antebrațul stâng îi scapă în cap o sacoșă cu cumpărături din aeroport unui domn cărunt din fața lui, un copil mic începe să urle ca din gură de șarpe înspre coada avionului, oamenii se încalecă, se înghiontesc, se freacă unii de alții, după care rămân supendați, înțepeniți în poziții grotești, ca un tablou vivant, până la deschiderea ușilor, când începe o altă luptă, care să iasă primul din încleștarea scaunelor...

Ies afară din aeroport și mă îndrept spre un taxi ce așteaptă, primul în linie, clienți...aveți aer condiționat? Am, dar nu-i dau drumu, că consumă! Povestea se repetă și la celelalte două din spate...într-un târziu, găsesc un șofer cu ochelari cu ramă aurie, cu aer de profesor universitar, cu geamurile mașinii închise...înăuntru e răcoare, aerul condiționat e în funcțiune, îmi pune bagajul în spate, închide ușa glisantă și întreabă, politicos...pe unde vreți s-o luăm, prin Piața Victoriei sau pe Dorobanți?...

M-am întors acasă...în tara pe care, dacă n-ar fi existat, nimeni n-ar fi avut atâta imaginație să o inventeze!

luni, 10 aprilie 2017

Discuții cu gem

Aranjam un raft în bucătărie...printre lucruri, un bol cilindric de ceramică albă, lăptoasă, cu capac, pe care scrie Biscuiți...mi-am adus aminte de tata...proaspăt student la Filologie la Cluj, venit de la țară, intrase într-o cofetărie și, în grabă, tulburat și emoționat în fața galantarelor pline de confeturi cu nume complicate, din care nu gustase niciodată, a citit pe o cutie roză Discuții cu gem, în loc de Biscuiți cu gem...A ieșit din cofetărie răsucind în minte, în fel și chip, întrebarea, oare cum o fi aia, discuții cu gem? De discuții auzise și citise...de biscuiți niciodată! 

vineri, 31 martie 2017

Preacurvirea postului, sau cum să fim ridicoli fără nici o greutate

 

În perioada posturilor, nu prea merg la restaurant...de ce? Pentru că eu merg, îndeobște, la restaurante la prieteni sau cunoscuți, și mi-e jenă de jena lor...meniurile conțin diverse mâncăruri cu specificația, în paranteză, de post, ba chiar, unii, mai temerari, au pagini separate cu "preparate" nepăcătoase. 
Ideea de a ține post nu se referă la a mânca șnițele care nu-s șnițele, chiftele care n-au carne, vin fără alcool și sex virtual pe internet, că nu-i cu penetrare fizică!
Postul înseamnă cu totul și cu totul altceva, și varianta lui modernă, adaptată vremurilor, e de un caraghioslâc fără frontiere, o imitație de vinilin ieftin, ridicolă și patetică, neputincioasă și obraznică, ca orice imitație!
Unii țin post ca să slăbească, deși reușesc să se îngrașe, alții țin post în speranța că le vor fi iertate micile sau marile mizerii cu care își asezonează, zilnic, existența, unii își verifică anduranța, alții se bucură că nu mai trebuie să presteze conjugal, noaptea, pe altarul iubirilor stinse...
Las'că ne scoatem noi pârleala de Paști, recuperând gargantuesc, însutit, comatos și neînfrânat, chifteluțele de soia ciugulite din vârful buzelor la restaurantele ridicolului!

miercuri, 15 martie 2017

Sfaturi practice de agățat pe feisbuc

 

Dragi băieți! 
M-am gândit să vă dau o mână de ajutor în demersurile pe care unii dintre voi le fac de a-și găsi prietene, with benefits sau nu, jumătatea sau doar romantice întâlniri în spațiul virtual.
Pașii sunt destul de simpli și ușor de urmat, e aproape ca o rețetă de găluști cu prune!
Cei care nu se simt vizați, e bine să nu continue lectura, nu văd la ce le-ar folosi!

1. Puneți-vă la profil o fotografie reală, recentă și care să vă reprezinte.
2. Numele adevărat e mult mai atrăgător decât diverse combinații cu dublarea consoanelor, terminațiile în y, porecle fatale (Haiducu, Strălucitu, Milion etc)
3. Dacă vă decideți să abordați o gingașă domniță pe messenger, faceți un efort să scrieți cuvintele întregi...bn, cf? nu e cel mai inspirat debut de conversație!
4. Nu trimiteți flori virtuale, turturele, pahare de șampanie brumate, BMW-uri tunate și apusuri din Maldive!
5. Nu fiți brutali, violenți sau, și mai rău, nu trimiteți fotografii cu organe genitale masculine (indiferent dacă vă aparțin sau nu)
6. Nu întrebați vârsta demoazelei, nici dacă-i măritată sau într-o relație stabilă, că, dacă se află într-una din situațiile de mai sus, găsește ea o modalitate să anunțe poporul feisbuc despre asta!
7. Dacă aveți norocul să vă răspundă, nu întrebați ce înseamnă cutare sau cutare cuvânt, mergeți frumușel pe google, informați-vă și apoi răspundeți nonșalant, ca și cum ar fi primul cuvânt pe care l-ați rostit în pruncie!
8. Nu le întrebați cu ce sunt îmbrăcate, că poate sunt în halat și cu botoșei de molton în picioare, și atunci le obligați să vă mintă!
9. Părăsiți urgent conversațiile buruienoase.

Sfatul numărul 10 este să încercați să vă găsiți împlinirea în viața reală, printre vecinele de bloc, colegele de școală sau serviciu, printre prietenele prietenelor sau, de de nu, în tramvai! E mult mai probabil să funcționeze! 

Nădăjduiesc că v-am fost de ajutor...a voastră prietenă virtuală, Monica.
😘

vineri, 10 martie 2017

Avanpremieră pascală cu două povești

 

Prima...fiul bunei mele prietene, trăitor pe alte meleaguri, venea, când era mic, de Paști, la bunici, în România...auzea, de fiecare dată urarea Hristos a înviat și răspunsul Adevărat, a înviat! Revenit în anul următor, tot de sărbătoarea pascală, își amintea că s-a întâmplat ceva bun și minunat cu fiul lui Dumnezeu, care a înviat, dar nu mai știa exact formula de răspuns, așa că a replicat, la urarea creștinească Hristos a înviat, serios și pătruns...Bine a făcut!

A doua...la mama în sat, la Bradu, ca în multe alte sate transilvănene, singura biserică, în lipsa mai multor lăcașe de cult, găzduia, pe rând, slujbele diferitelor confesiuni...așa se face că slujba de înviere se ținea pentru catolici de la 8 la 12, și mai apoi pentru ortodocși...oamenii din "primul tur" se întâlneau, ieșind de la slujbă, cu cei ce urcau dealul pentru "turul doi", și le vesteau Hristos a înviat! Ortodocșii, pe bună dreptate, răspundeau Al nostru încă nu!

😊

duminică, 5 martie 2017

Elitistul de feisbuc

 

E o specie destul de des întâlnită în spațiul virtual! De fapt, acest spațiu i-a deschis ușa spre locul în care, după părerea lui, ar fi trebuit să fie de la bun început!
E foarte cultivat, foarte școlit, riguros în viața personală și exigent cu familia, educat, adeseori talentat, are parchet natural de stejar blond în casă, călătorește mult, se informează despre tot și toate, citește, se pricepe la politică, răsaduri, artă bizantină, conspirații planetare...cred că și gătește...ce mai, un fel de geniu!
Viața, pârdalnica, l-a azvârlit, pe nedrept, din nenoroc sau lipsă de intersecții favorabile, într-un colț uitat de țară (și de lume)...l-a marginalizat, carevasăzică...suferă deopotrivă de sindromul de superioritate și de cel de inferioritate, e convins (cel mai adesea pe bună dreptate) că ar fi făcut mai bine cutare sau cutare lucru decât cei puși în poziții publice să o facă, se bate pe burtă, virtual, gros și jovial, cu Pleșu și Liiceanu, care, timorați sau plecați de acasă, omit să-i răspundă...
E frustrat, inteligent, doritor să se afirme...egoist, egolatru, mândru de el ca o floare de bostan, adulat de o cohortă de midinete feisbuciste căzute în admirație, pe care le admonestează ritos, din când în când, pe subiecte istorice, literare, sau doar ortografice, ortoepice și de punctuație...
Un mic detaliu...e un nefericit...
PS E embrionul scriitorului feisbuc, care e îndemnat, călduros, să-și strângă deșteptele postări într-o carte, ceea ce, uneori, și face, beneficiind de asistența și sprijinul nemijlocit al unor edituri de cartier cu nume de vacanțe în Caraibe!

luni, 13 februarie 2017

Cucoanele din viața mea V



Mama de prunc

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu.
Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare. Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor...nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț!
Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea. 
Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea. O familie cu doi copii, unul de vreo 3-4 ani, celălalt, mai mărișor, de vreo 6-7...se sting luminile în sală și urmează obișnuita rugăminte de a închide telefoanele mobile, la care, după părerea mea, ar trebui adăugată și aceea de a comuta pe mut copiii din incintă. Pe scenă, o femeie înșelată de un soț voleur își plânge amarul...copiii, curioși ca toți copiii, își întreabă, în gura mare, părinții, de ce plânge tanti. Aceștia din urmă încearcă să explice cum pot ei mai bine ceva imposibil de explicat unor copii de vârsta lor. Tot cu voce tare. Din întunericul sălii se aud șâșâituri ce clamează liniște...după alte câteva întrebări, copiii se plictisesc, pe bună dreptate, și încep să se foiască în scaune, să foșnească pungile cu confeturi, să butoneze pe telefoanele părinților, pentru ca, într-un moment de maximă tensiune dramatică pe scenă, marcat printr-o tăcere apăsătoare, să declare răsunător, cu glasul plin de lacrimi, vreau să plecăm acasă! S-a dus dracului tot suspansu', câțiva spectatori au început să râdă, alții să protesteze...actorii au rămas un moment suspendați, după care și-au continuat jocul, obișnuiți, probabil, cu astfel de episoade. La pauză, familia și-a strâns odraslele și, după ce ne-a aruncat o privire ucigașă, nouă, celor ce venisem acolo cu pretenția absurdă de a vedea o reprezentație de teatru, a părăsit incinta.
Acum câțiva ani eram în Franța, în regiunea Champagne, pentru un weekend prelungit...aveam câteva adrese de făcători de șampanii locale...am ajuns la un castel pierdut în mijlocul viilor...avea un restaurant cu stele și ne fusese recomandat de un amic din Luxemburg...înăuntru, tapiserii uriașe pe pereți, mobilier prețios, argintărie, un pian ce picura cristalin într-un colț, femei cu perle la gât și bărbați în costume închise la culoare...ne așezăm la masă, gustăm din paharele înalte, subțiri ca o părere, șampania casei, comandăm porumbel cu spumă de fasole...la masa alăturată, un cuplu cu un copil ce avea mai puțin de un an...la un moment dat, femeia, o brunetă cu buze cărnoase, își scoate sânul și începe să alăpteze pruncul, după care îi dă drumul, în patru labe, pe pardoseală...bebelușul pornește într-o explorare de-a bușilea prin încăpere, scoțând țipete ascuțite de încântare, după care atenția îi este confiscată de șemineul monumental de piatră, în care se vâră cu totul! Părinții îl privesc drăgăstos, sorbind încet din pahare, fără să schițeze nici un gest de a-l recupera din șemineu sau a-i da sonorul mai încet, mie, de rea ce sunt, mi se oprește un os de porumbel în gât, iar chelnerii fac cascadorie printre mese cu căruciorul cu brânzeturi, atenți să nu calce sau lovească copilul.
Nimeni nu suflă o vorbă! Cum ar putea să facă așa ceva, e doar un copil...
Dragi mame de prunci, felicitări pentru copiii minunați pe care i-ați odrăslit, să vă crească mari și să fie sănătoși, dar nu-i mai cărați în săli de concerte și teatru, la spectacole și ore nepotrivite cu vârsta lor, nici în restaurante sau cluburi...există matinee, teatru de păpuși, parcuri, prânzuri și cine în familie, bone...și există și statul acasă cu copiii...un sacrificiu mărunt față de miracolul ce v-a intrat în viață.
Până la urmă, tot ce intreprindem e un decont al educației...
 

duminică, 12 februarie 2017

Cucoanele din viața mea lV



Ipohondra

Am prins-o la o cafea, (ea, ceai de mușețel) între două programări la doctor. Venea de la un centru medical, unde-și făcuse analize amănunțite de sânge, urină, coprocultură, EKG, radiografie pulmonară și ecografie abdominală. Părea abătută...am întrebat-o, ești bine, cum ți-au ieșit analizele? Aaaa, analizele sunt perfecte, în parametri, mi-a spus doctorul că sunt sănătoasă tun! Mă bucur, zic eu! Da, dar ceva nu e în regulă...simt eu...uneori mă doare capul, așa, înspre ceafă...surd și neplăcut...îmi amintesc iar de tata, care zicea dacă te doare capul înseamnă că ai!...:) Nu reușesc să-i smulg nici un firav surâs cu gluma mea...se însuflețește brusc și îmi spune că, peste o oră, are programare la un cabinet pentru un test alergologic...păi nu ți-ai făcut testul ăsta și acum trei săptămâni? Ba da, dar nu cred că mi l-a interpretat bine doctorul, mă duc la altul, am auzit că-i foarte bun! Știi, cancerul, ciroza, astea nu dor, te trezești cu ele, habar n-ai că s-au cuibărit în corpul tău...încerc să schimb vorba...ei, cum te simți în noua casă, te-ai acomodat? Se mutase de curând...înainte vreme, locuise într-o casă splendidă, la marginea orașului, într-o zonă verde, aerisită, calmă, pe care o schimbase cu un apartament, tot frumos, în miezul urbei...motivele mutării îmi scăpau, dar s-a repezit ea să mă lămurească...știi, aici am spitalul de urgență la doi pași, medicul de familie la colțul străzii și vreo patru farmacii pe o rază de 300 metri! Ce să mai zici la asemenea argumente? 
Își soarbe grăbită ultima gură de infuzie de mușețel din ceașca subțire de porțelan, înghite vreo patru buline frumos colorate scoase dintr-o cutiuță mică de argint și pornește grăbită spre întâlnirea cu alergologul.
Eu rămân mofluză pe scaun...ultimele analize mi le-am făcut acum vreo trei ani, erau bune, nu zic, de-aia nu m-am repezit să-mi fac altele, uneori mă doare spatele, fumez prea mult, sunt nopți în care somnul mă ocolește cu îndărătnicie, uit să mănânc și fug de medicamente ca dracu' de tămâie...da' parcă nici aia nu-i viață, să trăiești cu spaima morții atârnată deasupra capului, să te cauți tot din două în două zile pe la doctori, să știi pe dinafară posologia, contraindicațiile și modul de administrare a enșpe mii de medicamente și să trezești în fiecare dimineață convinsă că ai o nouă boală, mai sofisticată, mai greu de depistat, mai greu de tratat...
Moartea vine oricum, ce s-o tot înghiontești?

Cucoana BIO

O specie aparte, aciuită de puțină vreme pe meleagurile noastre, cucoana bio e, așa cum îi spune și numele, bio din cap până în picioare! Trăiește bio, mănâncă bio, se îmbracă bio...adăugați voi...
Face, de cel puțin două ori pe an, cure de detoxifiere cu argilă albastră de Reciu, are două aparate Nutribullet, pe roșu și pe auriu, în caz că se strică unu'...de altfel, pe al doilea l-a cumpărat la reducere, și, nu-i așa, n-ai niciodată destule nutribulleturi în casă! De curând, a început o dietă pe bază de sucuri de fructe și legume, livrate, frumos ambalate, la preț de șampanie Cristal Roederer, la domiciliu sau la birou, de un centru de frumusețe situat într-o zonă posh a orașului.
A găsit o fermă de pui, undeva la dracu'n praznic, de unde primește, săptămânal, galinacee plimbărețe și hrănite cu grăunțe aurii (cel puțin așa zic ăia, n-ai cum să-i verifici), mănâncă doar alimente FĂRĂ GLUTEN, și asta i-a schimbat existența, la piață caută numai produse românești, că ălea din import sunt injectate...habar n-are, săraca, că țăranu român toarnă la azot cu toptanu' prin grădina lui de legume, ca să crească totul repede, frumos și lucios.
Are preferință pentru hainele din bumbac ecologic, se spală cu săpun cu nămol de la Marea Moartă, cumpărat de la magazinele naturiste, răsărite, ca ciupercile după ploaie, tot la al doilea colț de stradă.
Are oroare de hainele de blană, își îmbracă vizonul numai prin casă și se gândește serios să-l vândă, dar încă nu se îndură...
Își curăță fața cu lapte de castraveți (domnișoara Cucu să trăiască!), își îndulcește cafeaua și ceaiul doar cu miere pură, și, când se îngrașă, cu stevia, merge la ședințe de yoga și meditație transcedentală...
E drept, mai scapă (rar) în câte un burger sau într-o șaorma cudetoate, dar se repliază rapid!
Vă sfătuiesc să nu râdeți de ea, ea e femeia viitorului!
 

sâmbătă, 11 februarie 2017

Cucoanele din viața mea lll (nu neapărat ultimul)

Cucoanele din viața mea
Episodul lll și (nu neapărat) ultimul

Bigota

Nu prea cunosc multe, pentru că asta cu credința le vine unora mai târziu, spre bătrânețe, când simt că li se apropie funia de par.
Totuși...
Cucoanele în cauză au înțeles din credința în Dumnezeu doar coaja. Își fac cruci largi când trec pe lângă biserici, sau mărunte, în capul pieptului, care cum...țin toate posturile, cu quinoa, alge cu susan, fructe de goji, lapte de soia și orez brun, se cântăresc în fiecare dimineață, minunându-se de efectul benefic al credinței asupra siluetei, anunță, glorios, la sfârșitul dietei (pardon, postului) că au slăbit 5 kilograme...au fost cel puțin o dată la Prislop...au un duhovnic, cu care se sfătuiesc în toate cele...există chiar un abate Mugnier pe model românesc, un fel de duhovnic la modă, un must have al snobismului ecumenic. Îl cunosc și eu, e un om remarcabil, extrem de inteligent, pasionat de cărți rare, pe care cu greu îl poți face să vorbească despre Dumnezeu.
Cucoanele întru credință nu pun mâna pe ac sau mătură în zi de sărbătoare nici să le pici cu ceară, ceea ce nu prea e diferit de celelalte zile, nesfinte...pun grâu la încolțit, își sfeștesc casa de vacanță, barca sau mașina cea nouă, sunt superstițioase și adeseori merg la ghicitoare, neștiind că astea din urmă sunt păcate în ochii Domnului.
Își clamează credința în gura mare, ca pe o reclamă la laxative.
Modelul meu la acest capitol e bunica mea maternă, care mergea la biserică doar de Paște și de Crăciun, și spunea, n-am nevoie să merg la biserică pentru ca să-l găsesc pe Dumnezeu, șade în fiecare seară aici, pe laviță, lângă mine, și vorbesc cu el cât poftesc!

Snoaba

Nu voi ține o disertație despre snobismul bun și cel rău, pentru că la noi există numa' de-ăla rău, fiind un altoi recent și nu prea reușit, postdecembrist, de comportament.
Lucrul cel mai bun la cocoana snoabă e că-i foarte bine informată! E la curent cu toate tendințele în toate domeniile, într-un Paris plin de macarons ea cumpăra acum 20 de ani doar de la Ladurée, acum s-a mutat la Pierre Hermé, e pe lista de așteptare pentru o poșetă Hermés Kelly și una Birkin, se întâlnește cu prietenele doar în cafenelele și restaurantele en vogue ale urbei, nu scapă nici o sindrofie, recepție, lansare de orice (mai puțin cărți, dar, dacă-i Cărtărescu sau Liiceanu, se duce, că dă bine), mănâncă, cu eforturi considerabile, stridii, care, de altfel, nu-i plac, dar cum ar putea să recunoască așa ceva, bea șampanie deși îi produce aciditate la stomac...
Cel mai trist lucru la o snoabă e că, atunci când e singură și n-o vede nimeni, în liniștea casei ei, redevine ceea ce nu a încetat niciodată să fie, se dezbracă de pielea mondenă și de pantofii cu toc stiletto și rămâne așa cum a făcut-o mama ei, mănâncă direct din frigider, pe un colț de masă, în bucătărie, o felie de pâine albă (aia neagră e rea, amară și doar de ochii lumii) și se apucă, dacă are puțin timp, să coasă, cu migală, etichete de branduri faimoase pe hainele fără firmă, cumpărate de te miri unde.
De fapt, la noi, snoabele nu sunt altceva decât niște prețioase ridicole...

Ipocrita

Pe astea nu le sufăr absolut deloc! Mai ales pe cele onctuoase, mieroase, unsuroase, care-ți cântă în strună și-ți dau dreptate în toate! Să te ferească Ăl de Sus să intri puțin în mintea lor, să vezi ce gândesc cu adevărat!
Îmi place să cred că, de-a lungul timpului, mi-am dezvoltat un sistem destul de bine pus la punct de detectare a acestei specii...ca regulă generală, privește-le ochii...

Pudica

Cu cucoana pudică e foarte greu de întreținut o conversație, pentru că se strânge, precum mimosa cu același nume, la orice cuvânt mai suculent sau mai cu zvâc...te întrebi mereu cum își rezolvă nevoile fiziologice, sexuale și de alte naturi, de vreme ce, pentru ea, aceste subiecte, și multe altele, sunt tabu! 
Și, uite-așa, ești nevoită să dezvolți o artă a exprimării eufemistice, edulcorate, scăldată în apă de roze, sau să-i trântești două vorbe neaoșe, crude, doar ca să-i vezi fețișoara încrețindu-se de dezgust...pudica e oarecum soră cu ipocrita, adică un fel de varietate...
Când am de-a face cu astfel de cucoane, mi se îngrămădesc pe buze doar măscări, înghesuindu-se gălăgios să iasă afară!

Invidioasa

Invidioasa are o singură dilemă! Ce are ea și nu am eu? (vorba Deliei)
Pune succesul, reușita, popularitatea, seninătatea, confortul material sau sentimental al obiectului invidiei lor ori pe seama norocului chior, ori a bărbaților ademeniți șerpește și păcăliți, ori a conjuncturilor favorabile...exclud orice altă variantă!
Invidioasele ar trebui să-și pună pe frigider un magnet pe care să scrie "Norocul ți-l faci singură"
Cucoanele din această categorie extrag o enormă satisfacție din necazul celorlalte! Se minunează cu ipocrizie, într-un grup de prietene...vai, tu, ai auzit ce a pățit cutare? Săraca, prea îi mergea bine, prea era totul perfect...și conchid sfătos, ehe, Dumnezeu nu bate cu bâta!
Invidioasele îi adoră pe bărbați! Bărbații nu sunt niciodată vinovați de nimic, au întotdeauna dreptate, sunt victime neajutorate în mrejele femeilor rele și venale, sunt prost hrăniți și prost îngrijiți...bieții de ei...
 

vineri, 10 februarie 2017

Cucoanele din viața mea ll

Cucoanele din viața mea 
Episodul ll

Confesiva

O poți întâlni oriunde în societate, e plăcută, comunicativă, deschisă...aici începe problema! E un pic prea deschisă! După cinci minute de conversație de salon, ești pusă în temă cu toată viața interlocutoarei tale, copii, familie, soț, obiceiuri alimentare, dispepsia soacrei, ganglionul de care s-a operat anul trecut și care, slavă domnului, s-a dovedit a fi benign, respirația urât mirositoare (vorba reclamei) a prietenei celei mai bune...după alte cinci minute, afli că, după o căsnicie de mulți ani și doi copii, a decis să-și trăiască viața, că una are omu', și și-a luat un amant, cu care se întâlnește joia și, uneori, marțea, în garsoniera pusă la dispoziție de o amică generoasă și înțelegătoare. Se trage mai aproape de tine, ți se agață familiar de braț și începe să dea detalii intime despre relație...cu sentimentul neplăcut că mă uit pe gaura cheii în baia cuiva care își face toaleta intimă, o desprind ușurel de mine și fug, înainte să aflu detalii tehnice, poziții, dimensiuni și mai cine știe ce snămenii!

Discreta

Pe acest soi, destul de rar, e drept, e bine să nu-l întrebi nici măcar cât e ceasul, că nu ești sigură că va răspunde! Un aer de conspirație planetară învăluie conversația cu ea, de la rețeta de ștrudel cu mere, smulsă cu greu de pe buze, până la cea mai banală întrebare, la care, pe un ton șoptit, îți răspunde "nu pot să-ți spun". E soiul care crede că omului bolnav nu trebuie să-i spui că-i bolnav, că-l tulburi, las'că află el singur de la vreo indiscretă, genul care îl vede pe soțul tău plimbându-se de mână prin parc cu secretara, dar nu-ți spune, deși ți-e prietenă, că nu-i treaba ei, ea nu se bagă în viețile altora, că pe urmă ăia se împacă și ea cade prost!
Temperamentului meu îi convine mai mult cealaltă, indiscreta, confesiva, că știu să aleg adevărul de minciună...

Femeia dintr-o bucată

Ăsta da, caracter! Acest tip de cucoană îți spune verde-n față tot ce gândește, și se mândrește cu asta! Nu prea contează că e nepotrivit, rănește, jignește, e deplasat, brutal ori de-a dreptul mojic! Știi, dragă, la mine, ce-i în gușă, și-n căpușă! 
De obicei, alegațiile ei se desfășoară în prezența a cât mai multor participanți la conversație, ca să fie masa bogată!
Te-ai mai îngrășat, sau mi se pare mie?
Io nu știu cum poți să-l frecventezi pe X, e un mitocan!
Culoarea asta te îmbătrânește și-ți dă o mină obosită!
Nu mai da, dragă, banii pe prostii, la ce-ți mai trebuia perechea asta de mănuși, mai ai o sută acasă!
Dacă încerci să răspunzi cu aceeași monedă, se schimbă socoteala, pentru că "spusul verde-n față" e un drum cu sens unic, dinspre ea înspre restul semenilor, nu știe să încaseze la fel de bărbătește cum știe să lovească!

Perfida

Spre deosebire de cucoana cu barda, perfida se folosește din plin de uzanțele sociale pentru a-și strecura, șerpește, remarcile otrăvite, împachetate frumos și parfumate.
Vaaaai, ce mult îmi place rochia asta, ai mai purtat-o și anul trecut, de Revelion, și parcă, și la nunta Irinei, acum doi ani! E splendidă! 
Știți genul, nu mai insist!

Bârfitoarea

E soiul cel mai comun și mai des întâlnit de cuconet! Știe tot despre toți, cine cu cine, unde, de câte ori, cum, de ce, știe câți bani ai cheltuit în vacanță, de unde ți-ai cumpărat perdelele, de ce te-ai tuns foarte scurt (are cancer, săraca!), de ce ai decis să-ți petreci vara la Sovata în loc de Coasta de Azur (au scăpătat, bieții oameni)
Și, pentru că știe, generoasă, le spune și celorlalți, cu voce mică, onctuoasă, clipind des din gene, cu subînțeles, "mă-nțelegi tu ce vreau să zic"
Dacă n-ai bani sau chef să-ți instalezi o alarmă la casă sau să faci contract cu o firmă de pază, e bine să ai o astfel de vecină!
De după perdeaua folosită pe post de camuflaj, cucoana în cauză notează cu conștiinciozitate intrările și ieșirile tale și ale vizitatorilor, ora și minutul, mărimea buchetelor de flori, expresia fețelor...noaptea, târziu, coboară în curte și inspectează sacul tău de gunoi...și câte nu se pot afla dintr-un sac de gunoi despre viața omului, mai ales dacă ești expertă în orduri...

Va mai urma...:)
 

joi, 9 februarie 2017

Cucoanele din viața mea l

Cucoanele din din viața mea 
Episodul I

Cunosc o cucoană care, de câte ori ne întâlnim, prin oraș, în vreo casă de amici comuni, la sindrofii sau cu alte prilejuri, după ce mă inspectează scurt, din cap până în picioare, cu privire expertă de geambaș de cai, începe să-mi inventarieze hainele și bijuteriile...mă întreabă câte carate are piatra de pe deget, de unde am cumpărat-o, cât am dat pe ea, adaugă că ea știe un loc mai bun, de unde puteam să cumpăr mai ieftin, apoi scoate o lupă micuță, de bijutier, din poșeta de pe care țipă  un logo de firmă cu litere uriașe, aurii...la cerere, scot de pe deget inelul și i-l întind...îmi spune să-l pun pe masă, că altfel ne certăm, dacă i-l dau direct în mână...îl privește concentrată, prin sticla groasă, îmi spune că are mici incluziuni de carbon și un pic de gheață...inventarul continuă cu șalul de cașmir, cu puloverul...mă întorc, amuzată, cu spatele, ca să poate citi eticheta vestmântului, atunci când ea există, pentru că am obiceiul prost de a tăia etichetele de pe haine, imediat după ce le cumpăr...

O altă cucoană, venită din provincie cu gând de căpătuire și faimă (le-a obținut, perseverentă, pe amândouă), tace elegant.
Mult timp, această tăcere odihnitoare, cu ochi mari, curioși, m-a intrigat...tăcerile au marele avantaj, mai ales pentru minți romanțioase ca a mea, să te facă să visezi, să te întrebi ce se ascunde în dosul frunții boltite și a genelor mătăsoase...la un moment dat, suficient de bine înfiptă în societate, a început să vorbească, și, de atunci, am nostalgia frumoaselor ei tăceri.

În panoplia mea mea de grații, pe o poziție destul de importantă, se situează vindecătoarele atotștiutoare. Ele trec prin viață și lume permanent conectate la univers și spiritualitate, poartă amulete miraculoase, își țin bijuteriile în apă cu sare de Himalaya ca să le curețe de impuritatea semenilor ce, din greșeală sau cu bună intenție, le-au atins...plănuiesc, sau chiar au făcut călătorii inițiatice în India, mănâncă rădăcini și orez fiert, cu picioarele încolăcite pe rogojină și degetele împreunate într-o veșnică invocare a binelui, frumosului și păcii mondiale.
Au cele mai inedite rețete și soluții pentru orice, tratamente alternative pentru bolile terminale, adrese de chiropracticieni și energoterapeuți, beau lapte de migdale parfumat cu floare de portocal și sunt, îndeobște, credincioase.

Mai există cucoanele mămoase. Sunt printre cele mai periculoase, pentru că scapi greu de ele. Sunt, de obicei, dar nu e regulă, supraponderale, nu foarte cochete și preocupate de propria lor persoană...nu, ele sunt preocupate să-ți fie ție bine! Te potopesc cu sfaturi necerute pentru cele mai diverse probleme pe care le-ai întâmpina în viață, ferească Domnu să strănuți sau să-ți sufli nasul în prezența lor, gata, ai răcit, trebuie să iei bulina cutare și cutare, să bei ceai cu lămâie și ghimbir, te sună în puterea nopții să te întrebe dacă n-ai nevoie de ceva, te întreabă de o sută de ori cum te simți, de-mi vine să răspund, ca tata, cu umor...mă simt!

O categorie aparte o constituie intelectualele.
Am destule la cingătoare. Sunt ascetice, aspre, inteligente fără blândețe, știu exact care din ultimele apariții editoriale, spectacole, filme merită citite/văzute, disprețuiesc fățiș farfelușurile și răsfățurile femeiești cum ar fi fardurile, parfumurile, cremele, pantofii din ultima colecție Casadei. Dacă vrei, în schimb, poți afla întreaga saga a brandului Casadei, în ce an a fost înființat, de cine, cum, evoluție...
Pe o astfel de cucoană am invitat-o la un concert de cameră la mine acasă, oferit în dar de un prieten. Mă gândeam că le-ar face plăcere, ei și soțului ei, erau în program bucăți bune...CUM? Ție-ți arde de quartete de cameră când lumea se prăbușește, oamenii n-au ce mânca, politicienii sunt corupți, ciuma roșie atârnă deasupra capetelor noastre, încălzirea globală face ravagii și șopârlele cu burta violet sunt pe cale de dispariție, ca să nu mai vorbesc de delfini!
Am lăsat-o să vitupereze și am închis ușor telefonul...n-am mai vorbit cu ea de atunci...

Ca o concluzie, cucoanele din viața mea sunt mult mai interesante decât bărbații din viața mea...:)
Va urma...
 

duminică, 5 februarie 2017

Cruciada copiilor

 

Probabil cel mai altfel element al protestelor din stradă de-acum e prezența copiilor. De la cei de 2-3 luni, atârnând povară prețioasă în marsupiul mamelor, până la cei de 13-14 ani, cu ochii rotunzi de uimire și plini de întrebări, copiii au inundat strada și piața.

De fapt, cel mai puternic argument al protestelor din stradă sunt copiii! Au desenat cu cretă colorată obrajii asfaltului, au împărțit flori și dulciuri jandarmilor, gravi și solemni în fața uniformelor emoționate, au privit în ochi, de la înălțimea lor de pitici uriași, patrupedele deștepte din piață, au pus întrebări adulților ce le atârnau de mână și în care nu-i mai recunoșteau pe părinții de acasă; adulților cu obrajii înflăcărați, cu părul zburlit ștrengărește, cu lumină în priviri, cu pielea netedă și întinsă a determinării și libertății.
Copiii, care au văzut steagul tricolor foșnind protector deasupra fețelor pure, care au mărșăluit, cu gravitate presărată cu neastâmpăr, alături de părinții lor, pe bulevardele orașelor, copiii fără somn, cu buzele rotunjite de cântecul național, copiii călărind pe umerii largi ai taților înspre lumea dreaptă și bună.

Cu adevărat, cel mai inedit element al protestelor din stradă au fost părinții cu copii! În loc să-i țină în casă, lângă calorifer, cu trei rânduri de căciulițe puse una peste alta, înfofoliți în straturi de hăinuțe, i-au purtat cu ei pe străzi, ca să le arate, să le explice, să-i facă să țină minte. Toți părinții au declarat, la unison, că au ieșit în stradă pentru viitorul copiilor lor! Pentru ca să nu mai treacă încă 27 de ani de buimăceală, impostură, jaf și ticăloșie.

Firea, cunoscută și sub numele de madam Pandele, a declarat public că va sesiza Protecția Copilului! Pentru ce, doamnă? Pentru port ilegal de propriu copil la plimbare, pentru circumvoluțiuni bine definite și suficient de adânci ale creierelor părinților, sau pentru că această generație se ridică și nu se mai lasă prostită?

Într-un fel, protestele de azi din stradă sunt altfel decât toate cele de până acum, pentru că, așa cum zicea un protestatar, în piețe "te îmbolnăvești de atâta bun simț"
Protestele de azi, din stradă, sunt cruciada copiilor de toate vârstele, feriți de impuritățile gândului și faptelor...

miercuri, 1 februarie 2017

CINE NU SARE/NU VREA SCHIMBARE

 Azi dimineață, pe la 3, am sărit într-un taxi, înghețată bocnă de 5 ore de stat în fața guvernului...îmi lăsasem mașina, pentru că nu se mai putea înainta, pe Căderea Bastiliei (ce potriveală), într-un parking despre care am aflat ulterior că aparține unui stabiliment de masaj erotic...
Taximetristul, un om la vreo 45-48 de ani, a început să mă prelucreze...ce căutați în stradă? Nu vedeți că vă manipulează ăștia, Soros, ONG-urile?
Și Iohannis, futu-l în mă-sa să-l fut, de unde are atâtea case? Din meditații, ai? Ticălosul!
Adineauri am dus la adresă un domn avocat, care mi-a spus că bine au făcut că au adoptat OUG!...
Tăceam chitic...dacă aș fi ripostat, riscam să mă trezesc în stradă...în mașină era cald și bine, și singurul meu gând era să ajung în parkingul înghețat, să-mi recuperez mașina...nu voiam să explic nimic, nu voiam să conving pe nimeni, mi-am dat seama că cei ce gândesc ca el sunt irecuperabili...:(
Ajunsă acasă, mi-am smuls hainele de pe mine, am intrat sub duș și am stat așa, nu știu cât, cu lacrimile amestecate în spuma cu aromă de miere...
Pe deseară!

vineri, 20 ianuarie 2017

Țară mică, mese puține...

 Mă întreb mereu dacă sunt la Paris...mut de pe DIGI24 pe Antene, pe RTV, arpentez feisbucu'...mă supăr că nu voi fi duminică în București să pășesc alături de tovarășii mei de crez, cum am făcut-o în ultimii 27 de ani...vorbesc fără oprire la telefon, strângând mai mult odgoanele ce mă leagă de casă...Parisul, în miezul căruia mă aflu, se îndepărtează, ca o Fata Morgana...îmi vine să-i povestesc coafezei mele de la parter despre Dragnea și amnistiere...mă privește admirativ, în timp ce-și răsucește pe deget o buclă din părul meu răsfățat de uleiuri...îmi dau seama cât de departe sunt și cât de nepotrivită în acest oraș pe care îl iubesc, pe care îl cred al meu, dar care își duce mai departe viața lui...într-o Uniune Europeană din care și acum mă minunez că facem parte, din care mă tem să nu mă trezesc pe dinafară, ca dintr-un vis neverosimil de auriu....peste baltă, un teleormănean cu dinții chenăruiți de tartru, mărunți și tociți, mă reprezintă, volens-nolens, și pe mine, în fața unui papagal galactic, ales de o nație cel puțin la fel de încețoșată ca a noastră...
Aleg să cred că mă scufund în depresie, pentru că, altfel, ar trebui să admit că lumea a luat-o razna!

luni, 16 ianuarie 2017

Pentru Corina, cu dragoste...

 Parisul ieșind din iarnă...la porți, pe alocuri, brazi despodobiți, proptiți de zid, pe care, la un moment dat, îi culege cine trebuie să-i culeagă, după ce îi împachetează în pungi aurii, foșnitoare...în magazine, angajații completează cu produse rafturile golite peste weekend...o drujbă spintecă aerul cu un huruit sacadat, întrerupt de bucăți mici de liniște...la traiteur-ul asiatic, fete mărunte, cu ochi oblici și puțină cunoaștere a limbii franceze, aranjează în panerele din vitrină, cu grijă, dim sum cu creveți și coriandru...pe cer se plimbă haihui nori albi, prietenoși, intercalați de albastru...o doamnă subțire ca o grisină, înfășurată într-un loden cu mesadă de lotru, traversează pe roșu străduța îngustă, spălată de ploaia de ieri...mașinile opresc și privesc cu răbdare pasul șovăitor al femeii, cadențat de căruciorul pentru cumpărături parcă crescut în prelungirea mâinii mici, strânsă în mănușa fumurie...
Am câteva comisioane de făcut, pe urmă timp să gândesc și să mă gândesc, ocupație favorită însoțită de sclipirea scurtă a câte unui avion brăzdând luminatorul din acoperiș...
O aștept pe Corina, plecată haihui să fotografieze unghiuri, ziduri, pietre...
Pe urmă stridii pe terasa încălzită de la Le Winston, cu mâna înghețată pe paharul subțire cu Chablis...:)