Monica Nistorescu

Câteva lămuriri...încerc să adun pe blog texte pierdute, publicate sau nu... E și cazul textului de mai jos Au trecut sărbătorile cu pletora lor de mâncări grase, zemoase, prea multe și degrabă îngrășătoare, mi-am zis, acum să o dăm pe legume și fructe, să ne curățăm pe dinăuntru și să ne luminăm la minte… M-am dus să fac aprovizionarea: tije de țelină, andive, salată iceberg, roșii, ardei gras, castraveți, ciuperci, mandarine, lămâi… Ajung acasă fericită, visând o salată uriașă cu un strop de ulei de măsline și o pudră de sare… Vreau salată orientală de cartofi , zice bărbatu… io rămân suspendată, cu plasele doldora de vitamine și o furie ce urcă încet din vintre.   N-am cartofi , bufnesc, și-n secunda următoare una din plase se rupe și încep să se dea de-a dura pe covor toate legumele mele sănătoase și colorate… o roșie rămasă mai la urmă plesnește cu un icnet scurt, împrăștiindu-și sucul și semințele pe covorul meu oriental… M-am săturat să-ți tot gătesc cartofi!   răbufnesc eu…   p

Un text de prin 2013...valabil! Pentru că fac dragoste – sex – cum ar zice un prieten de al meu, mai bine decât ăia proști… pentru că-și aduc bagajul de deșteptăciune și sensibilitate culturală și emoțională în pat și se folosesc de el… Pentru că sunt ironici și autoironici, critici și autocritici, cinici cu masură sau fără, sensibili, știind de ce, dezabuzați cu motiv și ușor plictisiți cu șarm… Pentru că pot vorbi câte-n lună și stele cu ei… Pentru că sunt logici, suplinind și corijând faimoasa lipsă de logică, doar ocazională, a femeii. Pentru că sunt rezonabili… Pentru că pot asculta MUZICĂ, citi CĂRȚI și vedea FILME cu ei, despre care să discutăm mai apoi la nesfârșit… Pentru că mă pot certa cu ei… Pentru că mă răsfață… Pentru că îmi desenează propriul eu, mă trag de mână când exagerez, mă iartă blând când sar calu’ și mă aduc cu picioarele pe pământ când decolez… Pentru că le plac mănușile, perlele și parfumurile mele… De fapt, iubesc bărbații inteligenți pentru că numai ei pot s

V-ați plimbat cu mașina vreodată duminica dimineața, pe la 8, așa, printr-un oraș mare, fie el București, Brașov sau altul asemeni? Eu fac adesea asta, fie la București, fie pe unde mă aflu...ai impresia că ai închiriat tot orașul pentru propria-ți plăcere...străzile sunt goale, mașinile rare, în marea lor majoritate taximetre ce duc călători la gară sau întorc acasă cheflii târzii și fete, pietonii și mai sporadici...oameni în vârstă, cu sacoșe de pânză, în drum spre piață... Aerul e cumva sticlos, proaspăt, limpede, și de pe ușile brutăriilor se revarsă pe trotuare, ca o promisiune de bine, aroma pâinii abia scoasă din cuptor și a covrigilor cu susan. În dosul storurilor trase, orașul doarme adânc, somn de duminică și iluzia răgazului de încă o zi care ne apropie, în fapt, pe fiecare, de capătul drumului. Brașov, o zi de iulie a anului de grație 2016, ora 8 dimineața.

Ieri podul m-a primit cu bucurie. Trecuse Cristina cu o zi înainte, era curat, cald, paradoxal luminos, pentru că podurile nu-s prea luminoase de felul lor...o lene care mă împiedică, în ultima vreme, să fac cele mai ușoare lucruri, m-a oprit, de data asta, să-l sun pe Mihai, un băiat bun la toate, cam sărăcuț cu duhu dar voluntar și inimos, cu care m-am procopsit grație Adrianei. Consecința a fost că m-am cărat, în două rânduri, cu bagajele pe scări. Tablourile de pe pereții casei scării au privit cu uimire baletul cacofonic al trollerului izbit de fiecare treaptă, în urcare, fața mea înciudată și roșie de efort și calabalâcul savant clădit în rucsacul minune, deasupra căruia trona un ghiveci cu busuioc proaspăt. Am trecut din cameră în cameră, netezind cu mâna, la întâmplare, un colț de mobilă, o carte, un pled, am aprins veiozele și lămpile ascunse în cele mai năstrușnice locuri, i-am dat un bobârnac elefantului de catifea din dormitor, am salutat turlele Precupeților Vechi, a

Azi mi s-a întâmplat ceva...foarte liniștită și mulțumită de mine, mi-am ales o carte din biblioteca de la Brașov și m-am lungit în pat...am prostul obicei să citesc în pat, n-am citit niciodată la birou sau în fotoliu, de câte ori nu m-a certat bietul tata...n-a răzbit cu mine...am continuat să citesc în pat, cu bărbia sprijinită în pumni sau pe o pernă făcută sul...mai am și prostul obicei să ronțăi ceva în timp ce citesc...covrigi...mere... Bref...după ce am început să lecturez, de fapt să relecturez, deoarece vorbim de Huliganii, mi-a atras atenția sertarul noptierei...îl deschid rar, țin în el mai multe perechi de mănuși și un pachet de cărți de joc...e o mobilă veche, cumpărată demult din casa profesorului Arsene, restaurată o dată prost și de două ori bine, ultima oară după o inundație în casa de vacanță a Brașovului... Deschid sertarul ca și cum aș deschde sertarul altcuiva...deasupra, peste mănuși, un post-it galben, cu câteva vorbe pe el, scrise mărunt, aproape ilizibi

Vehemența e bună atunci când: - e dublată de autoironie, ironie, ușoară blazare, umor - tratează subiecte futile, cum ar fi preeminența cărnii de vită argentiniană asupra celei boliviene sau prezența obligatorie a brânzei mimolettes în componența fondue-ului de brânză - ești între oameni foarte apropiați, care-ți cunosc temperamentul, te iubesc în ciuda lui și pentru el - ești o persoană cu un magnetism personal de excepție - e însoțită de argumente solide - poți să o controlezi. Vehemența nu e bună: - la beție - în discuții despre existența lui Dumnezeu, purtate pe la 3 dimineața - în saloane sau în vizită, în prezența unor oameni pe care îi cunoști prea puțin sau deloc - atunci când ești gazdă - atunci când n-ai argumente în spatele tiradei - atunci când îți lipsește simțul umorului - atunci când ești sub tratament antidepresiv - atunci când nu vrei să-ți bați cuie în talpă sau să te legi la cap când nu te doare - atunci când nivelul intelectual, cultural, informațional, educațional,

O sufragerie mică de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi, fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă “bun”, din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare… urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în dreapta farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie, soră-mea, Gabriela, o asistă pe mama la desăvârșirea salatei de boeuf și a glazurii de ciocolată pentru prăjitura de sărbătoare, mai precis, culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu ochi