Monica Nistorescu

  Te iubesc de când te-am văzut prima oară Purtai o pălărie cu boruri imense, de pai, Atenție n-ai prea vrut să-mi dai Te-am căutat din nou, într-o doară... Era vară Mi-ai făcut cel mai bun gaspacho din lume Pentru mine anume Și de atunci am rămas așa Să ne iubim și nimic altceva Tu știi că te iubesc, fă! De ce nu dai, dracului, un semn de viață? Umblu de trei zile cu cadoul pentru tine în mașină...am ajuns să te sun mai des decât pe mama...:))) Vino să bem vin...vino astă seară...și mâine...și în fiecare seară...

  Avea metodele lui de seducție...buchete imense de trandafiri roșii, coșulețe cu fragi, zmeură și afine la micul dejun, cutii uriașe de ciocolată, parfum...Madame Rochas... Odată și-a lăsat nevasta, însărcinată, în tren, a coborât la Predeal și a închiriat o mașină, a bătut drumul până la Moroieni, unde eram în tabăra de literatură, mi-a lăsat un cartuș de țigări Eve, cu filtrul înflorat, două table de ciocolată și un bocal din același parfum, pe care nu-l mai folosesc de atunci...Madame Rochas... Altă dată, m-a luat la ștrand, în orașul Victoria...am intrat în apă cu un tricou subțire, alb...nu aveam costum de baie la mine, mă luase pe sus din fața casei... Altă oară s-a pus în fața camerei în care dormeam, barând intrarea fostei neveste, sosită intempestiv, ca o furie... Cum se zice...despre morți, numai de bine...și despre morții frumoși și îndrăgostiți, la fel...numai de bine..

Ce faci, Monica? Îmi aștept mirele...ședeam pe scăunelul de lângă sobă, cu un batic de-al mamei strâns cunună, fixat în vârful capului și drapat savant de-a lungul obrajilor rotunzi, de copil...puteam să petrec ore în șir, așa, nemișcată, ceea ce era o ușurare pentru mama, care gătea, trebăluia, lustruia, curăța prin casă. Aveam vreo trei ani, și, cu ceva vreme în urmă, ai mei mă luaseră la o nuntă în satul bunicilor...acolo am văzut pentru prima oară o mireasă...stătea țeapănă pe scaun, gătită și împodobită, ca o păpușă de ceară...fetele, prietene bune și domnișoare de onoare, se învârteau în jurul ei, mai potriveau o buclă răzleață de pe frunte, mai aranjau un pliu al voalului încrețit în creștet...am întrebat în șoaptă, ca și cum vocea mea ar fi putut să spargă acel ritual, de ce stă nemișcată mireasa și ce așteaptă...își așteaptă mirele, a venit răspunsul... În bucătăria încinsă de dogoarea focului de lemne, femeile roboteau, turnau în castroane supa groasă, cu tăiței galbeni, de c

  Am pornit spre pădurea tăcută Tu mut, eu și mai mută Ne bucuram că mergem înainte... Nu ne vorbeam, doar ne vorbisem tot Eu îngânam un cântecel netot Mă-ntrebam de-l mai ții minte... Fagii mari se desfac ca-ntr-o glastră A noastră Eu mă-ntorc la cuvinte... N-am minte! Eu întreb de ți-e bine Devine Aerul de otravă Fierbinte! Când te-ntreb de cochete, De fete Tu întorci înspre mine Priviri nu senine Ne întoarcem acasă La masă Printre fețele fine Mi-e bine Tu privesti înspre zare Dispare Toata bruma de bine Străine... Snagov 2013

  Începe sfârșitul săptămânii În sat latră câinii Mă sună vecinul Că-i scoală copilul... Pe lac nu mai mișcă nimic... S-a dezghețat, s-a desfăcut istovit Acum e doar un ochi lichid Între două rânduri de zid Salcia s-a frânt în bucăți S-a întâmplat la ultimul îngheț E mai interesantă acum Și rănile nu se spun... Peste lac padurea șoptește Cică ar exista un pește Uriaș...Cred că-i doar o poveste Nu pot s-o transform într-o veste Grădinarul meu se foiește Vrea să-mi umple de lemne odaia Vrea să-l las să plece cu aia Nu-ndrăznește... La teatru nu ajung, nici la vernisaj Afară ninge ca-ntr-o gară de triaj N-am pentru nimeni nici un mesaj Cât tapaj! Nu pentru că începe sfârșitul săptămânii Nu de aia latră câinii Nu de aia se desface lacul Nu de aia mi-e străin conacul Nu de aia nu mi-e bine... Aș vrea să fiu cu tine... Snagov, 2013

  La ceas lung de noapte Din gură-ți curg șoapte Se scurg lin pe mine E bine... Obrajii din umbră Pe umeri îmi umblă Te vreau lângă mine Mi-e bine... Mă-ntorc iar la tine Cu buze senine Cu gura de fapte E noapte... În trupu-ți de astru Adaug maiastru O parte din mine Ți-e bine... Și-atunci când de toate Ne ducem departe Adorm langă tine Ce bine...

  Dante Aligheri, și, pe urma lui, Huxley, au vorbit de chiparoșii Toscanei...primul i-a plasat în cercurile Infernului, al doilea a decretat că sunt copacii morții și Moira a pus să fie tăiați din fundul grădinii, pentru că o împiedicau să trăiască. Florența e, poate, cel mai frumos oraș din lume...un popas la Enoteca Pinchiorri, cu cava lor impresionantă de vinuri și paste fabuloase, Piața Signoriei, cu boutique-ul cu șaluri de cașmir...dealurile...vila în care am stat, cu  poutres și pat cu baldachin...bistecca fiorentina într-o piață mică, fără turiști... De la Florența îmi cumpăr hârtia de scrisori De la Viena, cerneala verde... Sejour frumos, Liana...