Monica Nistorescu

  Am avut un vis azinoapte...de fapt, un coșmar! Se făcea că Soros era în bucătărie și mânca telemea de capră cu roșii și pâine de secară... Când l-am întrebat ce caută la mine în casă în puterea nopții și, mai ales, cum a dezactivat alarma, mi-a spus că are servicii speciale care se ocupă de asta și m-a rugat să-l adăpostesc câteva zile, că se ascunde de poporul român, furios că le-a furat țara. Când m-am trezit, am sunat-o pe mama care mi-a povestit că a visat că Soros era cățărat în nucul din curte, la furat de nuci...curios, Ursu, ciobănescul de Bucovina mare cât un vițel, nu l-a lătrat deloc, ceea ce ne-a condus la concluzia dureroasă că cerberul maică-mii e ori agent american sub acoperire, ori ungur! Pe finalul visului, mamei i s-a părut ca o vede pe Alina Mungiu încercând să sară gardul din fundul grădinii, în timp ce Nicușor Dan făcea scara și Clothilde Armand ținea de 6! Cum vă ziceam, o noapte de coșmar!

  Vă amintiți, probabil, de sulfuroasa membră a Parlamentului italian, ce-și înființase partid și venea la slujbă cu umerii goi și cunună de flori în părul despletit...a invitat-o, pe vremuri, la o emisiune TV, chiar și, pe atunci faimosul, naș cu pălărie... Zilele trecute, din curiozitate electorală, m-am uitat puțin pe listele cu propuneri pentru forul legislativ ce va să fie ales cam în același timp cu tăierea porcului de Crăciun, și am văzut o pleiadă de tinere promițătoare, care Lolite, care Desdemone, câteva Dame cu camelii, puține, ce-i drept, toate aspirante la un scaun de deputat sau senator în Parlamentul României. Cu ochii încondeiați, gene din păr de nurcă puse fir cu fir, decolteu generos imposibil de potolit de șiragul de perle împrumutat de la o mătușă bolnavă de artrită, cămășuțe albe office, cu două numere mai mici, plesnind din nasturii sidefați peste busturile voluptoase, aceste minunate Ciccioline așteaptă cu încredere și nestrămutat ambâț să legifereze pentru popor

  Patru tăceri, patru rânduri de gânduri paralele, patru colțuri de lume, patru îngrijorări independente una de alta, patru vieți împletite și despletite de drumuri, sărbători și întâlniri, patru seturi de vorbe tampon...patru preferințe culinare, patru digestii, patru pahare cu forme și licori diferite, patru feluri de a vedea cerul și culorile...patru tristeți bine camuflate sub fard și râs... Ne naștem și murim singuri, asta o știm deja, dar trecem la fel de singuri prin viață, răniți sau rănind, uneori voluntar, alteori din nebăgare de seamă...la capăt de drum, rămâne dulceața unei după amiezi de miere și gustul unui bob de strugure strivit între dinți... Stai jos, 4!

  Hai, zi-ne-o pe aia cu chinezu! Ne înghesuiam vreo 15-20, în bucătăria mică de bloc...Gyuri își îngusta ochii, își umfla obrajii, își țuguia buzele și începea să vorbească pițigăiat, legănându-se de pe un picior pe altul ca un mandarin mic...ne tăvăleam pe jos de râs și îl rugam, mai zi-ne-o o dată, Gyuri...se scărpina în cap, cu o figură serioasă, lungă, iar pe noi ne bufnea râsul instantaneu...întindea mâna după chitară și îl ascultam cântând, melancolici și cuminți, așezați care pe unde apucam, pe un colț de masă, pe taburete, pe dușumeaua învelită în linoleum, sorbind câte o gură din Cabernetul Sauvignon de Murfatlar, foarte în vogă pe atunci...în clipa următoare, începea să declame Mama lui Ștefan cel Mare, cu patos și privirea rostogolită în tavan, și iar ne scutura, molipsitor, un râs întretăiat de lacrimi...oprește-te, Gyuri, că ne omori!!! Eram studenți... Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!

  Nu știu ce mi-a venit azi să las mașina în poartă și să plec pe jos să-mi rezolv treburile...m-am echipat cu cizme de cauciuc, o pelerină de ploaie lungă până-n pământ și umbrelă...într-o latură a bulevardului Dacia, o baltă uriașă se lățește pe carosabil...șoferii besmetici, porniți ca din pușcă de la stop, intră în trombă în ea, stropind de sus până jos deopotrivă pietoni și calcane de case...apuc să mă pun în fața unei bătrânici înainte să fie inundată de jerba de apă murdară...mă privește cu ochi ofiliți, de myosotis, și-mi șoptește, aproape imperceptibil pentru ureche, mulțumesc... Pe trotuarele înguste, umbrelele se ridică și se coboară, grațios, ca într-un balet, când oamenii trec unii pe lângă ceilalți...lovesc crengile joase ale unui arțar care se scutură peste mine râzând din mii de stropi...un cățel ud, cenușiu, se aciuiește într-un gang...are ochi de om... Mă întorc victorioasă, purtând, ca pe un trofeu, puiul rumenit cumpărat de la Gallo... Podul mă întâmpină bucuros, îm

  Femeia intră dezinvoltă în restaurant...umerii goi lucesc, singurii tineri, la gâtul veșted briliantele dau raze, rujul roșu fixat cu pudră mai are până să se răspândească în ridurile buzei de sus...rochia fluidă, de culoarea untului, îmbracă trupul subțire, lipsit de sveltețe, cocoțat pe tocuri cui... În urma ei, purtând cu grijă un bichon maltez împodobit cu o fundă albastră în moțul din creștet, vine un bărbat tânăr, brun, cu ochi deopotrivă hăituiți și cinici, mișcându-se ca un animal sălbatic prins în croiala costumului gris-fer cu revere înguste, tighelite la vedere... Patronul restaurantului o întâmpină cu temenele și o conduce spre masa rotundă, drapată în alb... Șampanie, te rog...se apleacă peste masă, spre companionul docil, cu o țigară proptită între buzele țuguiate...degetele descărnate, împodobite cu inele masive, piruetează în jurul paharului fragil, alungit, plin de hohote și bule...nu-l atinge...noaptea nu-i încă stăpână... La mulți ani, dragul meu! În cutiuța de mar

  Veverițo, îmi faci o salată de roșii? Vă fac, dar o aduc acoperită cu o farfurioară, să nu vadă ceilalți, că nu e în meniu... E măruntă, negricioasă, își poartă părul strâns la spate într-un coc mic, se strecoară printre mese ca o zvârlugă, mereu cu zâmbetul pe față...are dinți frumoși...pare să nu obosească niciodată, deși cred că face kilometri pe zi între plita încinsă, bucătăria din capătul opus și mesele răspândite cam pe peste tot... Aduce, cui poftește, lapte și brânză de capră de la ea de-acasă, din sat, ouă de țară, roșii, smochine zemoase... Rămâne uneori, pentru câteva clipe, cu ochii pierduți pe întinderea de apă, gândindu-se la ceva doar de ea știut, după care repornește alergătura, cu viteză îndoită. Se desprinde din făptura ei o melancolie, ca o cunoaștere prea devreme a vieții, sau, poate, e doar reflexul acestei bucăți de pământ alungite în mare, cu ierburi zgârcite și aspre, tărâm ce-și lasă semnele în oamenii puțini ce îl locuiesc.